Viața...

 

Afară este frig și păsările stau zgribulite la geamul meu. Vântul agită florile recent plantate și face sunete ciudate printre țiglele acoperișului. Copacii se clatină amețiți dintr-o parte în alta, vizibil încordați de înclinările abrupte. 

Timpul trece în tic tac de ceas, dar parcă nu-mi pasă. 

Am doi iepuri supărați pentru că nu le acord atenție deși este ora lor de joacă. 

Las cartea pe masă și închid telefonul.

Viața este o călătorie. 

Cu vânt, cu înclinări, cu nemulțumiri și ore de joacă pierdute fără să profităm de ele. Cu oameni ce vin și oameni ce pleacă. Cu lacrimi uscate pe obraji. 

Cu zâmbete. Cu flori, plantate sau nu. Cu inimi. 

Cu tic tac și timp... 

Reîntoarcere

Revin, ca o pasăre-n zbor spre casa cu dor de vară.
Revin ca o creangă ce-și scutură zăpada când e primăvară.
Revin ca un vis, înapoi, cu toate trăirile mele.
Revin ca un fulger prin nori, ce-anunță vești bune sau rele.

Revin.. și revin și cu ploi și cu soare ce cald mă-ncălzește.
Revin cu răceala din sloi dar și cu´a căldurilor stele.
Revin, ridicat din noroi, scăldată-n a Cerului mare.
Revin și cu răni care dor dar și cicatrici arzătoare.

Revin...

De Primãvarã

Tãcere. Apãsãtoare tãcere. Pãmânt îngheţat de iarnã târzie. O iarnã ce parcã nu mai vrea sã plece. 

Nu gãseşti mişcare, decât frânturi de oameni înghesuiţi în locuri ce par calde. 

Crengi de copaci crãpate la prima adiere de vânt. 

Soare. Dar fals soare. 

Aburi pe strãzi, pe lângã case, pe geamuri. Aburitã viaţã de creştin amorţit. 

Pãmânt gri, nori gri, aer rece şi gri. 

Cuvinte gri din lipsã de fapte. 

Împietrire de suflete, de strãzi, de oameni. 

Ameţitoare luptã între viaţã şi moarte. 

Amãruie iarnã. Acrã ninsoare de cuvinte ce doboarã...

De m-aș opri...

Mă cheamă azi credința de la moarte,
Mă cheamă învierea din mormânt.
Mă strigă răsărit din întuneric,
Mă strigă Mântuirea din pământ.

Mă cheama El spre Soare și Lumină,
Mă cheamă Duhul înspre alte lumi.
Mă strigă fericirea din tristețe.
Mă strigă Pacea din mijloc de lupi.

Mă strigă liniștea de mult din criza vieții,
Mă cheamă Dumnezeu de pe pământ.
Mă caută continu, făr-oprire
Și eu parcă tot mai departe fug.

Și de atâta strigăt mă cutremur...

Pacea...

În mijlocul furtunii ce lovește,
Când barca mea se face numai scrum,
Când valul mă izbește spre pieire,
Dă-mi Doamne pacea Ta, să nu m-afund.

Când oamenii din jur mă cer la moarte,
Când mâinile sunt grele de pământ,
Când vin spre mine pietre de osândă,
Dă-mi pacea Ta, puternic să rămân.

Când nu mă simt iubit și vrut de oameni,
Când cei din jur mă judecă urât,

Intrarea în Ierusalim...

Templul din Capernaum nu mai era amenințat de omul cu duh necurat.
De când El îl eliberase .

Soacra lui Petru se bucura de soare, în timp ce de pe banca din apropierea mãrii își privea nepoții jucându-se. 

Nu demult zãcea pe pat bolnavã, când El a prins-o de mânã și fãrã nici o explicație s-a vindecat. 

Acum trãiește bãtrânețea pe care n-a visat-o.

Paznicul de la casa bogatului a fost leprosul de care El s-a atins când l-a întâmpinat pe strãzile Galileii... Acum crede în minuni...

Sã ne întoarcem iarãși înapoi...

Te rog, răstoarnã piatra la-oparte
Și cheamã-mã afarã din mormânt.
Cã m-am scârbit Doamne, de-atâta noapte,
De-atâta întuneric si pãmânt.

Te rog mai pune-un rãsãrit de soare
Și o`nviere Doamne, peste noi.
Cã sunt sãtulã de atâta moarte,
Crucificãri, batjocuri și noroi.

Și mai întinde-Ți Mâna înc-odatã...

Slava Ta în valea mea

Tu, m-ai adus în vale [mai aproape de Tine Doamne]
Unde trăiesc în adâncimi dar Te văd pe Tine în înălțimi.
Îngrădit de munți de păcate, îți privesc gloria.

Ajută-mă să învăț paradoxul:
Că drumul de jos înseamnă drumul în sus,
Că a fi smerit înseamna să fi înălțat,
Că inima frântă este o inimă vindecată,
Că duhul frânt este un duh care se bucură,
Că sufletul care se pocăiește este sufletul victorios,
Că a nu avea nimic înseamnă să ai totul,