miercuri, 30 decembrie 2009

... Poemul lacrimilor Tale...

Vine să colinde dragostea la uşă
Cu zăpezi pe umeri bate-n uşa mea
Vine să-mi golească ochii de cenuşă
Să-mi aducă-n pleoape stelele de nea.

Stau şi plâng aiurea parcă sunt departe
Parcă-s o durere, nu mai ştiu nici eu
Rătăcind pe dealuri cerurile-s sparte
Şi-ntre cioburi singur plânge Dumnezeu…



Sanja Cristea Tiberian

marți, 29 decembrie 2009

Vrem Craciun fara distorsionari ...

Ne place sa culegem traditii; sa le amestecam cu ale noastre...
sa pierdem originea a ceea ce suntem ... sau ce credem...
Am distorsionat pana si povestea Nasterii...

Am cioplit icoane si am scris versuri despre ceva ce nu a exisat niciodata...
Cantam colinde, imbracam costumatii ciudate si asa, deghizati draceste, colindam satele si orasele... vestind Nasterea unui Isus, an de an...
Nu e de mirare ca lumea isi aminteste de El, ca de-un copil...
si doar de Craciun.
Sa nu ne surprinda indiferenta celor care nu cunosc...
Ametiti cu traditii, prajituri si urari de bine, s-a pierdut adevaratul sens al Sarbatorii.
Nu au fost trei pastori...
si nici trei magi n-au mers la iesle...


"În ţinutul acela erau nişte păstori, cari stăteau afară în cîmp, şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată că un înger al Domnului s'a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor."(Luca 2:8-9)

Nu spune nimic de un numar de trei ...


"Dar îngerul le-a zis:,,Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s'a născut un Mîntuitor, care este Hristos, Domnul. Iată semnul, după care -L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într'o iesle.``" (Luca 2:10-12)
S'au dus în grabă, şi au găsit pe Maria, pe Iosif, şi pruncul culcat în iesle.

E atat de simpla povestea pastorilor... precum ei ...
Au crezut ingerul...
au ascultat...
au gasit..
si au primit bucuria existentei Lui.
De-am fi si noi asa,
de-am fi pastori la suflet...
"...iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim."(Matei 2:1)

Din partea Asiei...(puteau fi negrii, chinezi, japonezi, coreeni...)nu se stie exact tara de unde ei au pornit, nici daca aveau toti aceeasi origine.
Insa ne spune ca au venit "din Rasarit"
"şi au întrebat:Unde este Împăratul de curînd născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, şi am venit să ne închinăm Lui."(Matei 2:2)

Ei nu au mers la Betleem.

Au intrat in Ierusalim, si au intrebat oamenii politici si pe regele Irod, despre Copilul Imparat. Era orasul prin care trebuiau sa treaca inainte sa ajunga in Betleem.
"Cînd a auzit împăratul Irod acest lucru, s'a turburat mult; şi tot Ierusalimul s'a turburat împreună cu el. A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului, şi a căutat să afle dela ei unde trebuia să Se nască Hristosul.,,În Betleemul din Iudea``,i-au răspuns ei, ,,căci iată ce a fost scris prin proorocul:
,Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nici de cum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului Meu Israel."(Matei 2:3-6)


Ce trist, ca nici carturarii nici cei mai invatati oameni din Iudea, slujind pe Irod, nu au fost atenti la scrierile profetilor... nu au calculat detaliile...
A fost nevoie de astrologii altui continent ca sa trezeasca poporul in mijlocul caruia se nascuse Salvarea.

"Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi, şi a aflat întocmai de la ei vremea în care se arătase steaua. Apoi i-a trimes la Betleem, şi le-a zis: ,,duceţi-vă de cercetaţi cu deamăruntul despre Prunc: şi cînd Îl veţi găsi, daţi-mi şi mie de ştire, ca să vin şi eu să mă închin Lui."(Matei 2:7-8)

Acum magii se indreapta spre Betleem.

Se pare ca steaua s-a descoperit magilor inainte sa porneasca in calatorie.
Ea i-a motivat la drum.
Calatoria a putut dura o luna sau cateva luni, depinde din ce zona a Asiei, si-au inceput ei drumul.
Mai tarziu, s-au reintors acasa pe un alt drum...
----------------------------------------------------------------------------------
M-am intrebat, ieri, pentru prima data, de ce magilor le-a fost data vestea printr-o stea?
Am cautat o definitie in dictionarul Explicativ al Limbii Romane...
MAG, magi, s.m. Preot la unele popoare orientale din antichitate; p.ext. învățat; filozof; astrolog; vrăjitor.


Atunci am inteles...
"“Sa nu fie la tine nimeni care sa-si treaca pe fiul sau sau pe fiica sa prin foc( practica idolatra legata de cultul zeului Moloch ), nimeni care sa aiba mestesugul de ghicitor, de cititor in stele,de vestitor al viitorului, de vrajitor, de descantator, nimeni care sa intrebe pe cei ce cheama duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care sa intrebe pe morti. Caci oricine face aceste lucruri este o uraciune inaintea Domnului…Caci neamurile acelea pe care le vei izgoni asculta de cei ce citesc in stele si de ghicitori, dar tie Domnul Dumnezeul tau nu-ti ingaduie lucrul acesta.
(Deuteronom 18:10-14)

Dumnezeu nu se putea contrazice cu ceea ce a spus sute de ani inainte sa-i indrume pe magi.
De aceea ingerul s-a aratat doar pastorilor, nu si magilor... pentru ca ei erau prea convinsi de puterile lor si de mesajele astrelor.
Au inteles mai bine ce a vrut steaua sa le spuna...
cu ingerul, cu siguranta nu s-ar fi inteles.
----------------------------------------------------------------------------------
... "Irod, cînd a văzut că fusese înşelat de magi, s'a mîniat foarte tare, şi a trimes să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, dela doi ani în jos, cari erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea, pe care o aflase întocmai dela magi." (Matei 2:16)
Irod calculase ca Pruncul ar putea avea maxim 2 ani, in acea perioada.

"...magii au plecat. Şi iată că steaua, pe care o văzuseră în Răsărit, mergea înaintea lor, pînă ce a venit şi s'a oprit deasupra locului unde era Pruncul. Cînd au văzut ei steaua, n'au mai putut de bucurie." ( Matei 2: 9-10 )

Steaua care-i provocase la o asemenea calatorie, dupa luni de zile, apare iar...
Bucuria provocata magilor este uimitoare... "n'au mai putut de bucurie."

Dovedea ca erau astrologi invatati.
Au stiut interpreta mesajul stelei.
Se aflau in locul corect, la timpul potrivit.
Era dovada unei puteri exterioare care-i ghida ...
Stiau acum, cu siguranta, ca traiesc un moment istoric fara egal.
Stiau ca Motivul pentru care ei sunt acolo, este un motiv Divin.

"Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s'au aruncat cu faţa la pămînt, şi I s'au închinat; apoi şi-au deschis vistieriile, şi I-au adus daruri: aur, tămîie şi smirnă." (Matei 2:11)

Au intrat in casa ...
ieslea nu mai era ...
era o casa...
Pruncul statea in bratele mamei, crescuse putin, avea cateva luni.. poate un an ...
Ei nu s-au poticnit in acel Copil...
s-au aruncat cu fata la pamant
...
pentru ca nu mai putea de bucurie
I-au inchinat darurile ... aur, smirna si tamaie...
poate avea fiecare mag, o cutie cu aur, o sticla de smirna..
si o legatura de tamaie..
poate unul a adus doar aur si tamaie.. iar ceilalti smirna...
sau poate smira era mai putina...
De-odata, casa in care Maria si Iosif locuiau cu Pruncul, s-a parfumat de miros scump... si de pe fereastra, se putea vedea stralucirea aurului in jocul razelor, infasurat pe jumatate, asezat la picioarele Mariei cu Isus in brate...

Asa a curs istoria...
Asa vrea El sa-I spunem povestea.

Iar, de azi inainte in
fiecare Craciun, sa colindam lumea, cu suflet curat si dragoste de pastori...
Doar asa vom putea intalni ingeri ...
doar asa vom purta Steaua-I in inimi.

De-a lungul anului...
sa facem ca si Maria...
Maria păstra toate cuvintele acelea, şi se gîndea la ele în inima ei.

Incepand cu acest Craciun, sa lasam urme albe...
urmele Copilului Sfant...
Sa primim colinda ingerilor,
Sa-i inchinam tot gandul si toate visele...
... sa traim Nasterea ca fiind propia noastra inviere.

Lumina Lui sa ne fie calauza inimii!


p.s: poze luate de pe www.deviantart.com

sâmbătă, 26 decembrie 2009

între răsărit şi asfinţit... când naşte timpul iarna...


Cerul pare grii, deşi e senin...
... poate din cauza lipsei de lumină...
Frigul are dinţi, îi simt înfipţi în obraji...
... poate pentru că soarele azi se lasă aşteptat...
Vântul are o putere neobişnuită...
...sau poate e un dans cu frunzele...
un dans neînţeles...

Primul noroi al toamnei s-a uscat de mult...
turme de păsări se îndreaptă spre aceeaşi direcţie... pe un drum semnalizat, deşi nevăzut...
Copacii şi-au pus pălăria de fruze la picioarele pământului şi au rămas goi în bătaia vântului...
Fluturii cred că s-au ascuns undeva printre nori, pentru că le aud, din când în când, bătăile de aripi...
Mi-a spus o bătrânică, ieri, că-n decembrie vor reveni, sub formă de fulgi...

E Decembrie... de câteva zile îi tot aştept...
Florile s-au uscat de aşteptare...
putregaiul lor, lipit de talpa pantofilor, l-am adus pe pragul casei... totuşi miroase a fum ...
un fum amestecat cu frig...
Am scos ghetele din dulapul veneţian...
Am aranjat sandalele în cutia veche, de anul trecut...
Am împăturat cu grijă hainele verii şi-am pus pe pat pluoverul albastru...

Am vorbit la telefon aseară...
... aseară încă era toamnă... şi mi-au spus că se anunţă ploi... că e ceva normal la început de iarnă...
Azi, oraşul sună a stropi... şi străzile sunt pline...
... pline de picuri şi goale de oameni...
E frig, fără soare, cu păsări străine, în trecere, pe cerul nostru şi ploile parcă se strâng toate într-un singur nor... deasupra noastră...
Nu-i de ieşit afară...
... la cât suntem de fragili noi, oamenii, riscăm să ne îngheţe sufletul....

îmi caut pensula şi culorile...
... astfel de zile mă inspiră cu dorul de SOARE...
... Minutele trec...
e spre seară... cum totul a fost grii afară, întreb ceasul...
e ora cinei...
Tabloul meu e terminat...
aceeaşi coală albă, aceeaşi pensulă murdară de culori invizibile...
Totuşi îmi place tabloul meu... e cel mai bine gândit şi lucrat...
e perfect pentru că îţi permite să aplici imaginaţia la cele mai înalte nivele...
în tabloul meu, toate anotimpurile şi chipurile sunt posibile, pentru că nu are o formă sau o preferinţă anume...
îl aşez cu grijă pe perete... poate, cine ştie, într-o zi, va valora mulţi bani...
dar mi-e destul să valoreze mult...
e important ce beneficiu aduce sufletului, nu buzunarului...
Mă aşez la masa primită de la bunicul tatălui meu, de pe vremea când încă toate mobilierele se făceau de mână... de pe vremea când era mai ieftin să le fabrici tu, decât să le cumperi...
Tata spunea că bunicul evita orice cheltuială care aducea beneficiu ruşilor de atunci...
Oricum a fost o alegere înţeleaptă... masa a durat mai mult decât trei generaţii la-o´laltă...

Lângă lumânare, se odihneşte borcanul cu idei...
defapt e un borcan gol, care încă mai păstrează mirosul de caise, cândva păstrate în el...
De fiecare dată când îl deschid, mirosul mă inundă şi mă ameţesc idei...
idei despre copilărie... despre sezonul caiselor...
Ultima dată, când l-am deschis, mi-a zambit idea unui ceas din coji de nucă...
Două zile mai târziu, l-am dat cadou, unei prietene, care era în trecere ...

Nu ştiu cum sunt zilele acestea pentru alţii... dar între asfinţituri şi apusuri, când se naşte iarna, eu pictez şi construiesc idei... şi gânduri... uneori scriu versuri...
în timp ce aştept fluturii să revină la fereastra unde muşcăţile stau adormite în ghiveci...

vineri, 11 decembrie 2009

Lupta dintre viaţă şi moarte, nu are sărbători ...


Am aflat de povestea lui Kate de curând...
O fetiţă de 5 ani, din care 3 sunt o luptă continuă.


Cancerul vrea să-i prefacă cenuşă creierul...


Dar Kate nu vrea să lase viaţa de mână...






M-a cutremurat până la lacrimi povestea ei...
Tot ce putem face pentru ea, e să ne rugam.
Viaţa e-n Mâna Celui Sfânt!

în schimb, sunt sigură de faptul că ar fi plină de curaj, dacă ar afla că aceste sărbători au întâmpinat copiii mai plini de speranţă, cu o acadea în mână şi o vizită caldă.
Spitalele din Romania aşteaptă cu saloane pline de inimi curate, prinse într-o luptă nebună între viaţă şi moarte...













Kate vă mulţumeşte,
ştiind că dintre cei care veţi citi povestea ei, veţi duce zâmbetul Copilului Sfânt în inimile curate ale copiilor care au atât de mare nevoie...

De Crăciun, să căutăm mai mult decât un Decembrie înzăpezit ...
... să dezgheţăm inimi reci şi oameni de zăpadă !



mai multe poveşti despre lupta neîncetată dintre viaţă şi moarte, ne împărtăşeşte Lidia Boicu.
Ea este româncă, plecată de ceva vreme peste ocean,
şi care se numără printre biruitori...
... ea a supravieţuit cancerului...
iar acum strânge imagini şi mărturii ale puternicilor războinici aflaţi în luptă... în toi...
E un suflet ce păstrează multe taine şi minuni...
într-o zi, cu siguranţă vă voi povesti mai multe despre ea.
până atunci vă invit cu îndrăzneală să vă bucuraţi, în timp ce plângeţi, de frânturile poveştilor si minunilor despre sufetele puternice...
aici:
http://tinysparrowfoundation.org/blog/

marți, 8 decembrie 2009

oameni de zăpadă

Iarna, "oamenii de zăpadă" se pierd prin magazine şi centre comerciale gigante...
Cumpără cadouri pentru alţi oameni.. tot de zăpadă...
Se încălzesc lângă foc, în case, strânşi în jurul unei mese... ( dar am observat că rezistă căldurii, pentru că nu se topesc )
Alteori îi vezi plini de visare, cu ochii negrii, fixaţi spre niciunde, în timp ce se grăbesc spre nicăieri...
Unii îşi duc bradul în spate, pentru "omuleţii de zăpadă" ce-i asteaptă acasă.
îl împodobesc şi îi pun lumini, să pară atmosfera caldă...
Alţii cumpără cutii mari, împachetate frumos, de diferite culori, pline de viaţă...

"Omuletii de zăpadă" sunt gălăgioşi şi râd mult...
Aleargă pe străzi şi se joacă în parcuri...
Sunt mici de statură şi poartă fular şi căciulă... ( bănuiesc ca e pentru ca să nu se răcească )

Sunt "oameni de zăpadă" care, printre alergări, îşi fac timp să se întâlnească într-o biserică, unde cu o chitară şi un pian, spun că se pregătesc pentru Crăciun, când programul va fi special şi sala arhi-plină... ( deci, se întâlnesc pentru alţii la fel de îngheţaţi ca ei )
"Oamenii de zăpadă" au maşini lucioase şi mari, mereu îngrijite; se plimbă în ele prin tot oraşul, îmbrăcaţi la costum şi cravată cu etichetă Armani.
Când vrei sa te apropii de ei, parfumul de CalvinKlein te ţine la distanţă...
Ei nu ştiu să zâmbească... sau zâmbesc mereu...
Vor să creadă toţi că sunt fericiţi cu maşina lor neagră şi pantofii lustruiţi... ( dar ştim că nu e aşa, însă nu le spunem nimic. )
Sunt caraghioşi când deschid uşile magazinelor şi îşi scutură nervoşi fulgii de pe palton... de parcă ei nu tot zăpadă sunt...
Unii poartă rochii lungi de gală, pantofi înalţi şi obrajii îmbujoraţi strident...
Aceştia sunt caraghioşi când se plâng că este frig... ca şi cum ar ştii cu adevărat ce înseamnă să simţi vântul bătându-ţi pielea...

"Omuletii de zăpadă" au un joc ciudat...
Sub supravegherea îngheţată a părinţilor, construiesc figurine, foarte asemănătoare lor.. dar cărora le pun un morcov în loc de nas şi două boabe de fasole în locul ochilor... ... cel mai mult mă amuză oala veche pe post de pălărie...
Se distrează de minune atât cei mici, cât şi cei mari...
... iar eu mă intreb mirată de ce râd de imaginea care-i descrie atât de bine...

Doamne... nu vreau să avem inima ascunsă în zăpadă...
încălzeşte-ne la Focul Tău, până ne vei topi de tot "eu"-l nostru... până ne vei naşte iar, din sânge şi viaţă...
Scoate-ne boabele negre din locul ochilor şi pune în golul acela ochii Tăi!
Aş vrea să purtăm visele Tale, Dumnezeule, în priviri.
E glaciar oraşul fără Tine...
... şi ţara...
... şi lumea...

"Oamenii de zăpadă" sunt reci şi trişti... şi încerc să pară ceea ce nu sunt şi nu vor putea fii fără Tine în ei !
Nu ne lăsa în datini şi obiceiuri ascunse în zăpezi... să nu ajungem să iubim Sărbătoarea de dragul obiceiului...
Colindă-ne cu îngerii ce-ţi stau pe genunchi, ca să învăţăm să preţuim strălucirea stelelor şi aripa clipelor călătoare...
Doamne, adu topirea zăpezilor din noi şi coboară fulgii vieţii de Sus...
Fă-ne sărbătoarea aceasta curată, cu inimă de carne dansând în piept.
Ne-am săturat de gheţuri şi ger, ne-am săturat de obraji palizi şi vise năruite... de ţurţuri de cuvinte...
Ne-am săturat de oameni cerşind în Ajun o dulceaţă de pâine... în timp ce "oamenii de zăpadă" zâmbesc absurd în jurul mesei pline...
Poluează toate parfumurile de pe străzi, cu Miros de Tine!

Să preţuim cadourile simple, nu lucrurile multe...

Condu paşii nostrii spre spitale şi paturi cu bolnavi... spre mai multe saloane de la secţia de oncologie...
...şi învaţă-ne astfel să preţuim ce avem, să nu vorbim mereu nemulţumiţi cu Tine...

Mi-e dor de programele bisericilor calde, cu suflete reale... cu ochii înlăcrimaţi şi straie de sărbătoare zilnică...
Vreau crengi de brad împodobite cu aripi de îngeri şi porumbei de fulgi !
Să le împart fiecărui suflet, să se poată păstra de-a lungul anului, până la Crăciunul următor...
Vreau visări albe şi gânduri curate...
Vreau melodiile clopotelor de iarnă şi colindul despre iesle...
... să iubim Copilul care a dat sens Sărbătorii, nu sărbătoarea care a dat sens Copilului !
Vreau vibraţii de viaţă printre zidurile reci...

Trimite ninsori suave şi lacrimi albastre ...
Vreau o iarnă caldă fără "oameni de zăpadă"...
... decât doar cei construiţi de copiii cu fulare şi căciuli colorate de iubire !

p.s: poza luata de pe www.deviantart.com

duminică, 6 decembrie 2009

Pentru Pertea Emanuel



Stiu ca nu doresti blablauri leguminoase.
Eu am incercat sa nu transform cuvintele in verdeturi. Sper sa-mi reuseasca!:)
Oricum, vor fi doar cateva cuvinte in selectate linii. [ deci in cel mai rau caz, legume, dar alese :) ]

Am incercat sa-mi aduc cat mai aproape "carapacea somnului" sa ma strecor in ea pana la urmatorul rasarit, dar iata-ma aici... sub clar de luna fara sa pot inchide un ochi, incercand sa-mi "cultiv" cat mai ordonat posibil cuvintele ce mi-au supraaglomerat gandurile si recitind randurile "Ondulaţiilor Smentaniene... Din Apa Vltava" [ multumesc din nou pentru ele:) ], m-am gandit sa astern ganduri indreptate spre tine si axate spre Cer.

Am sa-ti spun ceva scurt.
Eu nu am sa-ti fur chitara plumburie!

Nu pentru ca nu te-am auzit cantand inca, ba mai mult, cred ca am simtit cateva acorduri printre randurile tale... dar mai degraba pentru ca sunetele ajunse la suflet imi incanta auzul!

Doresc acest anotimp alb prin care pasii nostri hoinaresc, sa-ti intalneasca sufletul la fel de curat, purtator de Lumina si inmiresmat de parfumul Vesniciei!
Iti doresc zapezi stropite cu bucurie si momente pline de Cer!

"Tample angelice" sa-ti vindece gandurile, daca vreodata vei avea nevoie...


La mine,aici unde repir de ceva vreme, nu exista zapezi, nici ger asemanator cu gerul romanesc... nici colinzile parca nu sunt aceleasi... iar printre firele de oameni rasfirate, rar am intalnit suflete asemenea tie!



Sa-ti fie muzica acordul cel mai frumos, prin care sa te conectezi cu Cerul!
Si sa fi in continuare glasul ridicator de suflete daramate!
Gandurile sa-si poarte suntele, ca si pana acum...
Iar unicitatea ta... sa straluceasca
...La fel de puternic!
[ sau mai mult ]

Ramai Lumina, suflet. :)


p.s: poate"mi legi, candva...odata, cateva acorduri pe chitara la un ceai Magic of roses sau Erdber Orange ... :) ;)

....................... Adaugat azi, 7.Decembrie.2008................................

Azi am cunoscult inca o farama din sufletul tau:)!
Chitara ta.. in sfarsit am ascultat acorduri nascute din ea. ( sunt recunoscatoare "youtub-ului" ]
Vocea ta... si "inima-ti jucausha"... le-am ascultat cantand.
Din nou ai pus un strop al tau de roua peste suflet...
Acum abea astept sa te aud vorbind sau daca nu, macar sa-ti citesc "creatia artistic-filozofica" despre "voia lui Dumnezeu in Scriptura"! [ iti voi aminti in vacanta ce se apropie ]
... Pana atunci, imi voi hrani sufletul si gandurile cu roua si cuvintele Vesnice Dumnezeiesti, rostite prin tine.. si altii.
Mi-a ramas ecoul cuvintelor tale..."o predica cu efect depinde de smerenia mea, de smerenia ascultatorilor, de timpul meu de rugaciune de rugaciunile lor pt mine, de timpul meu de pregatire in exegeza si hermeneutica si de puterea Duhului Cel Sfant."

Doamne te rog, strecoara in mine ráuri din cuvantarile Tale... sa ajunga la portile sufletelor ce pasesc alaturi de mine... si in smerenia mea sa vorbesc despre Slava Ta!

Iar pentru Emanuel...
iti multumesc.
Ai ales sa-mi vorbesti azi prin el... iti multumesc pentru ca sa lasat in voia Planului Tau!

Ma rog pentru el,sa-l binecuvantezi sa predice cu putere, pasiune, pricepere si smerenie.

miercuri, 2 decembrie 2009

Mai mult decat un Decembrie inzapezit

E Decembrie.
Azi, cutreierând aleea ce duce spre biserică, îmi hrăneam privirea cu decorul magazinelor aranjate de sărbătoare.

Tot felul de globuri, de toate formele şi culorile, atârnau pe geamurile curate. Lumini şi lumânări, moşi crăciuni râzând şi oameni de zăpadă… cadouri frumos aranjate… flori de hârtie creponată aşteptau lipite de cristal, să le acorde trecătorii atenţie…

… O imagine ruptă dintr-o poveste…

în interiorul magazinelor, oamenii cumpărau deja cadouri.
în timp ce-mi alergau paşii printre culorile şi farmecul sărbătorii, ochii s-au izbit de cel mai frumos brad împodobit. Era enorm şi de un verde senin, aranjat cu figurine şi globuri transparente, beteală de catifea aurie cu fire roşii, ţesute cu măiestrie…

Era deosebit de frumos.

Pentru o clipă am avut impresia că toată esenţa Crăciunului stă ascunsă în acele globuri transparente …
Mi-am venit în fire întrebându-mă, cu ce scop toate aceste pregătiri?

A început în surdină, ceva mai departe de impresionantul brad luminat, un cor de copii să cânte bine-cunoscutul colind “O, Noapte Prea Sfinţită”. [versiunea în limba spaniolă, "Noche de Paz!" ]
Toată lumea se pregătea pentru marele eveniment: Crăciunul.
Cadouri, mese încărcate, cină în familie, brad, colind, zâmbete si râsete… Crăciunul!
Această sărbătoare opreşte, până şi cele mai crâncene războaie…
Timp de câteva zile, lumea respiră o pace visată de-a lungul anului. Acea pace care o vor simţi din nou abea la următorul Crăciun.
E sărbătoarea care uneşte marginile pământului.

Toţi pământenii sărbătoresc… se reîntalnesc familiile, părinţii şi copiii, nepoţii şi bunicii… ea restrânge vechile prietenii pierdute pe drum de-a lungul anului ce acum se stinge…
Cred că sunt singurele momente din an în care toţi oamenii arată milă si dragoste faţă de orfani, bătrâni singuratici, văduve sau bolnavi…

Doamne, dă-ne un Crăciun în fiecare zi, ca să nu mai uităm de cei ce au nevoie de ajutorul nostru… să nu închidem dragostea în sertarul inimii, să nu mai agăţăm în cui mila şi bunătatea până la Crăciunul viitor… să nu încetăm să ne bucurăm de cei dragi în fiecare zi.
şi te mai rog, Stăpâne, să ne schimbi gândirea, să regretăm ce-am greşit şi să nu greşim din nou, să nu mai judecăm pe alţii absolvindu-ne pe noi înşine, învaţă-ne că nu contează ce ai în viaţă ci pe cine ai… adu-ne din nou îngenuncheaţi la Ieslea Ta, acum!
Salvatorule, mulţi au uitat, împleticiţi fiind cu pregătiri, brazi şi cadouri, de adevăratul sens al acestei sărbători.
Mulţi au uitat că de Crăciun, e Ziua Ta!

Azi, puţini se mai gândesc ce cadou să-ţi ofere… puţini mai împodobesc sufletul lor într-o iesle pentru Tine… şi mult mai puţini îşi împachetează inima, cadou, pentru a o îngenunchea la picioarele Tale!
Minunea ce s-a născut odată cu Tine dăinuieşte şi astăzi… pacea, iubirea şi bunătatea îmbracă pămantul pentru câteva momente, unind un capăt cu altul al acestuia, un continent cu alt continent, o ţară cu o alta ţară, un oraş cu alt oraş, un suflet cu alt suflet…

Isuse, de Crăciun, să oferi din parfumul fericirii naşterii Tale, tuturor celor care tânjesc după o minune… minunea din Tine!
Te mai rog să ne faci pe fiecare o stea strălucitoare care să conducă suflete la Lumina-ţi Divină!… să devi Tu Sursa Luminii noastre!
Să ne amintim cu fiecare zi, cu fiecare Crăciun, scopul naşterii Tale… să presari pacea, să torni bucuria şi să îmbraci cu sperantă lumea noastră tristă!

Naşterea Ta a marcat începutul.
Tu eşti singurul copil care atunci când s-a născut, a schimbat calendarele lumii şi a împărţit timpul în două.
Tu, ai unit pămantul dar şi omenirea cu Cerul!
Doamne, ajută-ne să trăim în fiecare zi minunea de a fi… de a fi parte din Planul Tău!
Fă-ne vrednici de împărăţia Cerurilor, sculptând în noi forma păcii, a îndurării şi a iubirii, reflectându-se nu doar acum, în preajma Crăciunului, ci în fiecare zi.

Mântuitorule, te rog să ne străpungi cu dragoste şi astfel, de Ziua Ta să trăim…

mai mult decât un Decembrie înzăpezit…!

miercuri, 4 noiembrie 2009

Un Peniel al meu

Acolo unde am văzut Faţa lui Dumnezeu...

Acelaş loc unde s-a luptat Iacov cu însuşi Atotputernicul.
Acolo unde numele lui a fost binecuvântat fiindcă nu a vrut să lase binecuvântarea să fugă odată cu revărsatul zorilor.
Acolo unde s-a născut poporul Lui, unde numele i-a fost schimbat din Iacov în Israel.
Acolo unde a început totul...
cu o lupă crâncenă între om şi Dumnezeu, din care omul a ieşit înfrânt dar binecuvântat.
Acolo, de unde a ieşit şchiopătând, dar fericit, fiindcă a văzut Faţa Domnului lui.
Într-un loc nu oarecare, ci unul unde s-a născut o istorie...
Începutul...
Acolo unde, pentru prima dată, omul a cerşit mila Dumnezeului Cerurilor...
Acolo...
la Peniel...
vin şi eu Tată,
să mă lupt, nu cu Tine,
ci cu omul dinăuntrul meu,
chiar şi cu riscul de a rămâne şchiop toată viaţa,
dar ştiu că voi avea oportunitatea să văd Faţa Ta şi să-ţi cersesc binecuvântarea !

România, lacrima-ți mă doare...


E tristă țara mea...
îi privesc forma de pește (până și așezarea geografică e creștină), si parcă plânge...
Toate lacrimile ei s-au strâns în Marea Neagră... acele lacrimi culese pe Dunăre.
Carpații poartă rănile încă deschise ale unui trecut plin de războaie... și sângele celor căzuți de-a lungul secolelor, azi, mai mult ca niciodată strigă:
"Nu vindeți ceea ce am apărat cu rodul venelor noastre!"

Dar suntem surzi la glasul lor...
... și-atât de surzi la Glasul Tău, Tată!

Cumpărăm și vindem...
vindem fiecare suflet și bucată de țărână străinilor și înstrăinării...
Ignorăm urletul munților muți, și le frângem podoaba copacilor...
Nu construim decât clădiri fără rost în locuri unde odată erau biserici... și bisericile care au mai rămas, poartă ecoul slujbelor între ziduri...

E gol, Doamne...
e gol pământul de roade...
E gol cerul de mireasma jertfelor plăcute...
E gol sufletul românului de Tine...

Oamenii de azi își fură vecinii... noi ne furăm unii pe alții...
Cei care au fost puși să ne conducă spre Vârful Muntelui, ne afundă în Valea Morții.
Nu am învățat nimic... sau poate totul...
Oferim pâine și circ poporului ca să-l putem lipsi în liniște.

Doamne, plânge Romania și mă întreb când vei hotărâ să-i mângâi rănile...

Ai trimis potopul peste case și oameni.
Am strigat cu lacrimi fierbinți, cu mâini întinse spre Tine, și ai închis izvoarele Cerului, să nu ne șteargă de tot...
Când ne-au fost rezidite casele... din nou ne-am închinat idolilor și am uitat de Tine.
Ne-ai zguduit cu secetă, că poate așa ne vom trezi, până când ni s-au uscat buzele și ochii.
Atunci am strigat iar cu ultimele puteri.
TU din nou te-ai îndurat... și ai trimis roua peste pustiul din noi și din-afara noastră.

Acum unii mai mult, alții mai puțin,
presionați de legile omenești,
am acceptat printre noi păcatul, călcând principiile creștine în picioare și odată cu ele legământul făcut cu Tine,
Azi ne mint vânzătorii de iluzii deșarte.
Sodoma se clădește încet dar sigur printre locașurile Tale...
iar noi nu facem nimic!
Se plimbă agale moartea pe bulevardele noastre; vedem putrezirea ei cum se lipește de lucruri sau suflete; ne ascundem între ziduri când ceva nu ne place și ne schimbăm caracterul sau gândirea de dragul societății liberale.
Când majoritatea numesc răul bine, ajungem să-l acceptăm și noi... uneori de teamă, alteori de rușine...
însă uităm de ochii curați ai fiilor noștrii care mâine se vor întâlni cu șarpele la colțul străzii... mânjindu-le sfințenia privirii...

Cerem "LiBERTATE!" ... în religie, în gândire, în fapte...
Dar am distorsionat sensul cuvântului.
Ne vindem altarele și ne aducem copii ca ardere de tot icoanelor...
Suntem legați la ochii.
Vedem câștigul de pe linia întâi și uităm să privim pe rândul doi, la consecințe.
Apucăm, nesăbuiți, tot ce vedem
și apoi ne întrebăm de ce stă Cerul închis.
Ne-am vândut dreptul de întâi născut...
... acum trăim consecințele...

Mă dor toate neascultările, toate răzvrătirile, toate faptele...
Mă întristează toate cărămizile din zidul Gomorei...
toți porumbeii vânduți în curtea Templului...

Mai lasă încă o șansă Stăpâne.
Arde-ne mantaua care ne leagă ochii, mâinile... și mintea...
Deschide drumul spre SCHiMBARE
în amintirea Jertfei!
Pentru Numele Fiului!
în cinstea Crucii
arse, sfărmate și înălțate, de-a lungul mileniilor!
Doamne, vrem să devenim poporul care l-ai Visat...
înainte ca Dacii să fi existat măcar!


p.s: imagine luata de pe www.deviantart.com

miercuri, 28 octombrie 2009

Simfonia viorii reconstruita din vise



Vioara mea plânge...
Transformate în note muzicale, izvorăsc din corzile ei, "lacrimile de durere" pentru nepăsarea lumii, în timp ce "zidurile înalte" ale Ierihonului nostru egocentric cad, rând pe rând( spre a nu mai fi zidite niciodată ).
Ascult melodia mixtă prelingându-se, din inima mea prin degete, pe vioara care plânge apoi în locul meu...
Cutremurătoare sunete grăbesc ritmul, pronunțând fără cuvinte, întrebări la care sufletul meu răspunde " sunt doar un om"... un om pe care "numai Harul" îl ține.
Gândirea mea devine cântec, iubirea îmi devine vers și o rugaciune din cel mai adânc ungher al sufletului, se îndreaptă către dumnezeire...
" zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule./
și pune în mine un duh nou./"

Vioara continuă ruga rostind melodioase note înălțătoare... vorbind despre " Mărețul Har"... despre "Via Dolorosa"
Apoi, regăsită în versurile cântării milenare, în inima mea se naște o cântare nouă, despre Cruce, despre Iubire și Viață!

S-au născut noi versuri din adâncul meu, izvor de mulțumiri din trăirea mea...

... " Crucea Ta, e comoara mea /
acolo-am invatat ca-nseamna dragostea /
Viata am doar prin Jertfa Ta /
trecutul mi-ai sters, mi-ai atins inima... "

Așez vioara lângă mine... îi mângâi corzile îmbătrânite.
Zâmbesc.
Am aflat o taina, de cand acesti 140 de ani plini de acorduri, stau in forma de vioara, langa masa din camera mea...
Rasuflu adanc, in semn de multumire...
din nou zambesc ...
Muzica se simte!

joi, 22 octombrie 2009

Trinitatea unui singur Dumnezeu


Cum poate omul intelege Trinitatea?


Mintea e prea limitata pentru a cuprinde nemarginirea... insa Trinitatea e putin in fiecare din noi.
Acest adevar m-a cutremurat... m-a facut mai responsabila de faptele mele, de cuvintele rostite... de ganduri.
Daca Tatal traieste prin mine... atunci El nu se inghesuie sa ajunga pe scaunul liber din autobuz, nu se razvrateste cand cineva ii face nedreptate, nu minte.. nu raneste...
Daca Fiul traieste in mine... atunci El nu striga, nu se rasteste cand nu obtine ce vrea, nu arunca ... nu distruge...
Daca Duhul respira in mine... atunci El nu judeca, nu gandeste rau, nu ascunde adevarul, nu se mandreste... nu e nemultumit...
Ce multe am avut de schimbat cand am inteles Adevarul Treimii.

Duhul este inima care pulseaza viata... Am primit un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea deplină a lui Isus, având ochii inimii iluminaţi. (Efeseni 1:17, 18)
Prin El, care sta in noi, departe de ochii de carne, putem cantarii si alege corect la rascruce de drumuri... Doar El ne poate face una cu Fiul. Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său. ( 1 ioan 4: 13 )
Fara de El nu am putea iubi... nu am putea cunoaste ... nu am putea trai...
Vreau sa cred ca Duhul are forma de inima.
Poate uneori, de aceea omul deseneaza inimi pe nisip, pe asfalt, pe hartie sau din petale de flori...
E dorinta Duhului de a se exterioriza, de a fauri fapte ziditoare inafara trupului.
E inima care iubeste saracii si are mila de cei cazuti... inima care crede chiar daca nu vede, care iubeste chiar daca nu primeste nimic in schimb... ea cunoaste smerenia si se multumeste cu putin, privind pe altii zambind.
Duhul provoaca ochii sa se inalte, impreuna cu mainile, spre Cer, in rugaciuni...
Sa avem insa grija... exista duhuri care imita forma Duhului, dar faptele lor nu sunt vii... Acestea, de obicei, sunt inimi de piatra... si le poart acei oameni care nu stiu iubi altceva inafara fiintei lor.

Fiul este Viata ... din fiecare om. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa. ( 1 ioan 5: 11-12 )
El pune in miscare Duhul.
Strabate fiinta din crestet pana in talpi...
E sangele ce da caldura trupului...
Odata ce Fiul si-a facut drum prin noi, nu mai traim noi, ci El traieste in fiecare zi. Am fost rãstignit împreunã cu Hristos şi trãiesc…dar nu mai trãiesc eu, ci Hristos trãieşte în mine.
Blandetea vocii Lui vorbeste iar eu tac.. El alege sa imparta Jertfa cu cei goi si plansi... cu Zacheii societatii si Martele lumii intunecate... nu judeca.
De El se ating ologii si picioarele se indreapta, orbii il striga cand aud ca trece Fiul, si primesc vederea...
La glasul Lui mortii revin la viata...
Cand Fiul traieste in mine, umbra mea devine Umbra Lui... si vindeca...

Tatal a vrut sa ne asemanam cu El... ne-a facut chip dupa chipul Lui. “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Geneza 1:26).
Trupul nostru este supus Lui... fiindca El insusi este trupul.
Vreau sa cred ca Dumnezeu prin mana mea intinsa ridica ologul... Vreau sa cred ca El paseste peste apele oricarei furtuni iar eu pasesc impreuna cu El...
Vreau sa cred ca ochii mei sunt ferestre prin care se oglindesc Ochii Sfinti spre lume...
Pana si zambetul si conturul lui vreau sa cred ca poarta culoarea Divina...
Si fiindca Tatal m-a cread dupa Chipul Lui... lumea pe strada, ma va confunda cu El... M-am dezbrăcat de omul cel vechi şi m-am îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă deplină, după chipul Celui care m-a creat. (Coloseni 3:9, 10)
In trup, adica in Tatal, sub aceeasi masura sta Fiul si Duhul.
Asa cum omul fara trup nu poate fi un suflet viu... nici Tatal fara Fiul si Duhul nu se poate...
Asa cum omul fara sange e un trup cu o inima rece, fara viata... asa nici Fiul fara Tatal si Duhul nu poate fi...
Si asa cum omul fara inima ar fi un trup si o pata de sange... tot asa si Duhul fara Tatal si Fiul nu ar putea locui printre noi.

E taina unui trup ce prinde viata si miscare cand inima pulseaza sangele ... E legea existentei omului... iar omul este chip din Chipul Celui Sfant.
Suntem mai mult decat o carne care umbla... purtam farama de Trinitate in noi...
Datoria noastra este sa ne pastram inima neintinata, sangele curat si trupul sfant...
Ai grija, omule ... de Chipul Lui.
Pastreaza Lumina Dumnezeirii curata, intr-o lume cu prea multe stane de piatra si chipuri cioplite-n noroi.

[ Iisus vorbeşte cu ucenicii Săi ]: „Si Eu voi ruga pe Tatal, şi El vă va da un alt Mângâietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor), care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi.”
(Evanghelia după Ioan 14:16-17, 23)



Însă Dumnezeu ne face și pe noi și pe voi să stăm fermi în Cristos și ne-a uns,
punându-Și sigiliul pe noi și dându-ne în inimă Duhul Său, ca o garanție.
- 2 Corinteni 1:21-22

vineri, 2 octombrie 2009

Printul care a jertfit totul de dragul nimicului... si oglinda timpului


...într-o zi, când istoria ajunsese deja grea de aşteptare, nemaiputandu-şi stăpâni iubirea, Prinţul a pornit de undeva, din transcendent şi, cu puterea Întrupării, s-a prăvălit asupra peretelui gros al închisorii oglinzilor omului, lăsând în urmă Lui o fereastră în formă de cruce. Cu semnele cuielor în suflet şi pe trup, Prinţul „a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slavă Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatal”. Chipul Lui era frumos cum nu era altul pe pământ. Privindu-L, omul a simţit cum se trezesc în adâncurile lui chemări de mult uitate. Era prima fereastră - după milenii de aşteptare - spre limpezimea cerurilor…

p.s: imagine luata de pe www.deviantart.com

luni, 21 septembrie 2009

Ma scriu... dupa lugi zile de tacere...


Mi-ai fost atat de drag, Doamne, cand cu ochii plini de ceata, priveam spre cer... incercand sa-mi imaginez Mana Ta presarand stele spre lasarea noptii...
Mi-ai fost atat de drag, incat nu am mai avut putere nici sa-ti scriu, decat abea acum... dupa ce-au trecut zile, pentru ca frumusetea prin care ma priveai, m-a stors de orice forta...
Mi-ai fost atat de drag, Creatorule, incat nu stiam cum sa-ncep sa vorbesc cu Tine... orice cuvant mi se parea prea gol, prea fara sens... de aceea am preferat tacerea...
Mi-ai fost atat de drag, cand am simtit vantul jucandu-se in parul meu, incat am inchis ochii si pentru o clipa am stiut ca Tu esti, dansandu-mi in jur, in cercuri, Fericit ca mi-am facut timp sa ma gandesc la Tine...[ Iarta-ma ca nu te-am cautat, decat abea acum...]
Mi-ai fost atat de drag in dimineata aceea, cand izvorul fredona muzica pacii... cand acea randunica s-a aplecat, in zbor sa-si racoreasca ochii in apa grabita...
Mi-ai fost atat de drag cand ai trimis acel greier ce mi-a cantat pana am adormit... pana m-am dezlipit de grijile si gandurile ce-mi tineau departe odihna...
Mi-ai fost atat de drag, cand ai tras perdeaua noptii ca sa rasara Luna, pentru ca stiai ca razele ei imi vor alunga frica de intuneric...
Mi-ai fost drag, cand dimineata te-am surprins tragand incet, cu grija, luminatorii noptii ca sa-i faci loc soarelui pe fasia albastra de deasupra mea... toate le miscai incet, ca sa nu-mi tulbure nimic somnul si visele...
Mi-ai fost atat de drag, cand acel copil mi-a zambit... cand palma lui mica, mi-a cules lacrimile de pe obraz...
Mi-ai fost drag, cand melodia rasetelor mi-a inundat dimineata... a fost ca si un al doilea rasarit!
Mi-ai fost atat de drag, Dumnezeule, cand ratacind printre stancile pustii, mi-ai adus un stol de fluturi dansand in soarele dupa-amiezii...
Mi-ai fost drag... cand, urcand din vale, am privit in urma, si-am vazut unde am fost... si unde sunt acum...
Mi-ai fost drag pana la lacrimi, cand trupul meu ostenit , pe culmile muntelui, a-ntalnit apa racoritoare si albastra... si i-a fost saturata setea...
Mi-ai fost drag, atat de drag... cand privind intinderea brazilor verzi si izvorul serpuit printre stanci, am observat ca orizontul uneste Cerul cu Pamantul ca´ntr-o sarutare...
Doamne, mi-ai fost scump, incat inima se lupta sa-si paraseasca locul, pentru a dansa pe zidul acela, atat de aproape de Cer, in timp ce izvorul canta necunoscute simfonii... tanjea sa danseze pentru Tine... departe de ochii judecatori ai omului.
Si atunci, acolo, am ascultat glasul cugetului, mi-am scuturat hainele de frunzele uscate, culese de-a lungul urcarii mele din Vale spre Culme, mi-am descaltat trupul de pantofii incarcati de noroiul deja uscat ce-mi transforma sufletul intr-o povara, mi-am desfacut parul ca sa se simta liber... si am dansat ore ... si ore... in sir... sub pata aceea de Cer senin, pentru Tine!
Vietuitoarele apelor, mi-au fost martori... si norii de vata, si pasarile care locuiesc in inalt... razele de soare la apus... si fluturii tarzii... florile aproape adormite... si pietrele care pareau atat de vii...
Mi-ai fost atat de drag, cand Ti-am simtit sarutul, mi-ai fost atat de scump cand m-ai imbratisat...
Si mi-esti la fel de drag, si-acum... la fel ca ieri... la fel ca atunci mi-esti scump si-azi.. pana la lacrimi!
Departe de ochii judecatori ai omului, inima mea pastreaza acelasi ritm... acelasi dans... fara sa ii pese daca Cerul va fi la fel de senin maine... sau nu...
Nimic nu-mi va putea lua fericirea si sufletul din Prezenta Ta!
Din Vale spre Varf, in tot timpul urcarii abrupte, ai fost Singurul care a pasit odata cu mine... ai fost Umarul de care mana mea s-a sprijinit si Bratul care mi-a prins trupul cand pasii mi-au alunecat spre trecut...
Toate trairile si caderile.. toate ranile si victoriile... doar Ochii Tai le cunosc pe deplin... doar inima Ta le intelege sensul...

Iar daca ei, vor indrazni a-mi judeca umblarea... fara sa stie, vor judeca lucrarea Mainilor Sfinte si planul Tau... se vor surprinde luptand impotriva Cerului... si-atunci va fi tarziu pentru cereri de iertare... va curge timpul impotriva lor...

Invata-ne, Doamne, ca e mai bine sa ne judecam pe noi insine, fiecare... sa invatam din caderile altora, sa ocolim groapa din care altul tocmai se ridica... dar in loc sa trecem nepasatori, inaintand spre Culme, sa ne aplecam spre cel ranit cu mana intinsa pentru zidire... astfel, mana in mana, sa urcam spre Munte cu Tine alaturi... pentru ca lacrimile impartasite sunt mai putin dureroase, pentru ca Valea trecuta cu o inima aproape infloreste... iar fericirea traita cu cel de langa noi e mult mai lunga...mult mai senina!
Invata-ne Mantuitorule, sa impartim Cerul cu altii !

duminică, 13 septembrie 2009

Ziua Schimbarii!


M-am îndepărtat de Tine...
În drumul meu prin pustie, presăram bucăți și miez de suflet până când a mai rămas doar o coajă din el, în mâna dreaptă, iar ulciorul bucuriei zăcea în mâna stângă gol... vântul cânta în el.
Am crezut că voi găsi un loc, o oază... să mă umplii de Tine și apoi să îmi continui drumul, indiferent... până la următoarea "umplere"...
Dar nu observasem că pasul meu ...primul... înafara Prezenței Tale a fost prima piatră la zidul care, apoi, cu fiecare pas distanța, l-am construit eu singură între noi...
Au urmat zile în care mergeam paralel cu Tine... dar nu știam că Tu tot ce vrei de la mine defapt, e sa Te urmez... să mă las condusă de Tine!... să calc pe urmele Tale! Îmi întorceam din când în când privirea într-o parte și te vedeam acolo, lângă mine... vedeam umbra Ta pe mâna mea dreaptă și credeam că sunt pe Drumul Bun... dar defapt.. eram pe-un drum al meu...
Într-o zi, mi-am amintit de Tine, m-am întors să îți cer ceva... ( îmi întorceam privirea spre Tine doar cand doream să-ți cer ceva )... dar nu te-am mai gasit.. nu știam în ce moment umbra Ta s-a îndepartat de la mine... nu îmi aminteam cand a fost ultima dată când eu am tăcut și Tu să vorbești... nu-mi aminteam când am căzut ultima dată la Picioarele Tale ca să le spăl cu lacrimile mele... nu-mi aminteam când ți-am mulțumit ultima dată pentru răsărit.. sau apus...
Credeam că drumurile noastre sunt îndreptate spre același scop... aceeasi țintă... dar nu mă gândisem nici măcar o clipă că liniile paralele niciodată nu se întâlnesc.
M-am mulțumit știindu-Te aproape... nu tânjind să stau la pieptul Tău... mă întăreau umbrele minunilor din viețile altora... dar nu mă gândeam la propiile minuni de la Tine... mă bucuram împreună cu cei ce se bucurau... dar nu tânjeam să fac din bucuria mea si bucuria altora... ma mulțumeau cuvintele de laudă la adresa Ta venite din partea altor oameni... dar nu căutam să cânt chiar eu despre Tine!
Dar m-a găsit o zi, m-a găsit fără Tine... și nu știam cum să Te caut cum să-ți implor minuni sau cum să-ți cânt... și cum să știu toate acestea când mereu m-am mulțumit să fiu o umbră a celor care te cunoșteau cu adevărat?...
O zi în care păcatele m-au ajuns din urmă... m-au împresurat... și m-au pus la pământ... m-au zdrobit... m-au șters ... dar nu de tot... m-au frânt... dar nu până la ultimul suspin...
A fost o zi.. acea zi, în care am înțeles că drumul Tău este drumul meu atunci când pașii Tăi sunt calea mea...

O zi ăn care, Dumnezeule, m-ai spart ca să refaci din nou un vas de cinste pentru Slava Ta! ... să-mi dai forma dorita de Tine...să faci din ceea ce sunt, ceea ce Tu vrei sa fiu... să-mi dai forma Visului Tău!
Pustiul a cunoscut ziua renașterii mele...
Acum m întorc Acasă, pornesc cu un suflet nou de care voi avea grijă. Pornesc pe urmele Tale, cu un cântec nou din noua inimă...
Din acea zi, în care m-am întors din pustiu, caut să mă bucur cu cei din jur dar să îi fac părtași și la bucuria mea... Din acea zi caut să vorbesc despre Palmele Tale în care porți urme de stele, ce m-au ajutat să regăsesc Calea, ( bucățile și miezul de suflet lăsate în urma, au fost furate de păsări și oameni cu inima mică... de piatră ). Fără ajutorul Tau nu aș fi știut să mă întorc!
Acum sunt strâns legat de inima Ta... acum respir mult dorita libertate!

Vor trece ani, și timpul va trece și el peste mine. Voi uita multe și pe mulți, dar fiecare răsărit îmi va readuce imaginea acelei zile în care pustiul a văzut nașterea unui om nou, acolo în mijlocul universului de nisip. Mereu îmi voi aminti ceva ce nu pot uita... mereu... cu fiecare apus și fiecare răsărit...

Va fi o șoaptă a carei amintire va răsuna ca un strigăt!

Aceea zi... ziua Schimbării!

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Toamnă în "Babel"


Azi, mai mult ca niciodată, am ieşit pe străzile oraşului palid, să-mi plimb sufletul şi visele...
Azi, într-o zi oarecare pentru unii, am simţit strălucind diferit soarele... iar Cerul, privind tainic spre oameni, l-am simţit mai vecin ca niciodată...
Azi, mi-am agăţat aparatul de fotografiat, şi-am ieşit pe străzile înguste.
Am întâlnit păsări grăbite... oameni alergând... câţiva copii plângând.. şi flori uscate.
Pasul grăbit străbătea alei...
Mi-am atârnat privirea de petalele uscate ale unei flori. Părea atât de tristă floarea.
Vecin cu ea, cu spini scăldaţi în rouă, un trandafir căruia nu am reuşit să-i aflu culoarea, spunea "adio" ultimei petale cenuşii...
Ce bine se aseamănă azi lumea cu durerea florii, cu petala de trandafir uscată... cu lacrima ei.
Ce bine ne definesc clădirile şi arhitectura "modernă"...
Am ignorat lumea oferită de Dumnezeu, şi ne-am construit noi, alta, proprie, adăugând zi de zi la zidul cetăţii o piatră de lacrimi, alta de paie, o piatră de cenuşă, alta de noroi... Am sprijinit tavanul de coloane de scrum, şi am construit astfel Eternul nostru Babel!
Ocupaţi fiecare cu piatra lui, ne-am uitat limba si am ajuns să ne spunem cuvinte murdare din priviri... Ne agăţăm fiecare de visele noastre, atenţi să zdrobim aripile celui de lângă noi, dacă ar îndrăzni să zâmbească. Am făcut loc urii şi am alungat din noi iubirea...
Carnea luptă împotriva Duhului şi Duhul împotriva cărnii.
Fără să recunoaştem, am ajuns oameni căzuţi ce-şi agonisesc puterile.
Dacă visul nostru s-ar fi oprit doar la a ne construi cetatea, munca noastră de peste zi, nu ar fi fost distrusă peste noapte... însă dorinţa era dincolo de-a construi doar un oraş. Visul nostru era să zidim o Poartă care să ne apropie de Paradisul pierdut. Aceasta să coboare Cerul la Pământ şi să urce Pământul la Cer... turnurile cetăţii să străpungă norii, să murdărim astfel sfinţenia Veşniciei cu lucrările mâinilor noastre murdare, "şi să ne facem un nume."
în toată dorinţa de-a ne împlini visul, ne-am uitat limba... şi astfel tot ce noi zidim, alţii distrug şi tot ce alţii zidesc noi distrugem.
Nu mai există armonie, nici ţintă...
Cum spune Lance Lambert în una din cărţile sale : "Am apucat din haosul inform elemente brute, le-am topi amestecându-le şi le-am turna într-o formă care să îmbrace o viaţă..." dar undeva în tot acest proces, am uitat să turnăm iubire şi renunţare... am uitat să învăţăm unii de la alţii, şi împreună să ne lăsăm conduşi de Dumnezeu.
Ne-am construit standarde înalte de educaţie şi cultură, dar negăm existenţa Celui care a pus gândul în noi.
Nu vrem să recunoaştem că înainte de a începe căutarea rădăcinii existenţei noastre, un anume Creator a sădit această dorinţă arzătoare în noi.
Babelul nostru, nu are temelii tari: este zidit pe " nisipurile mişcătoare" ale geniului uman, pe resurse şi priceperi omeneşti... toate acestea trecătoare. E o lume ce se mândreşte cu oraşele ei, cu gloria , filozofia şi puterea ei... o putere de mult căzută.
Acest Babel este rezultatul "îngemânării geniului uman cu slava omenească." ( Lance Lambert ). Nu are nimic din Dumnezeu în el, nimic sfânt şi divin... nimic etern... Dar, luptăm să construim zidurile lui, şi turnuri care să străpungă Cerul.
Putem găsi în el muzică frumoasă ( dar nu spune preţul care trebuie plătit pentru astfel de lucrări artistice); putem întâlni un limbaj al sufletului ( fără a menţiona masca în spatele căruia se află o forţă nucleară de ură şi invidie ); putem admira arhitectura magnifică ( aceasta pentru a complecta arhitectura sufletului neclădită spre dobândirea fericirii, şi care lipseşte cu desăvârşire din acest loc ); ne surprinde cu literatura lui plină de realităţi chinuitoare.
Poţi găsi de asemenea, idealuri înalte şi filozofie, fineţe a minţii şi multă, multă religie... dar în toate acestea, nimic din Dumnezeu!
Astfel, această istorie, la prima vedere, triumfală, se preface cenuşă, privită din lumina veşniciei.
" Este rezultatul unei ambiţii care l-a împins pe om să se slăvească pe sine însuşi şi realizarea de sine." ( Lance Lambert )
Este totodată, dorinţa de a construi o punte peste hăul dintre om şi Cer... acel gol care dispare doar atunci când folosim, pentru a-l trece, crucea lui Isus... un pod de renunţare, din cărămizi de lacrimi şi iubire, din oţel puternic al renunţării de sine şi cu temelii neclintite pe jertfa de neînlocuit a Sângelui Divin.

Azi, în timp ce paşii îmi hoinăreau pe străzile asfaltate ale "cetăţii", s-au născut întrebări în mintea mea...:
De ce ne mulţumim cu mai puţin decat El ne-ar putea oferi? ...sau pur şi simplu, de ce am zidi o cetate cu ziduri?
De ce nu construim mai multe poduri între noi ?
De ce acceptăm să fim atât de umani, când El ne oferă din dumnezeirea Lui?...
Privind la creaţia ce poartă semnătura Creatorului, am primit rând pe rând răspunsuri, în tăcere...

Azi, soarele a strălucit diferit...
am fotografiat o lume, un Babel de nisip... şi am învăţat o nouă lecţie de viaţă.
Azi, mai mult ca niciodată Cerul l-am simţit vecin cu noi...
Azi... mi-am ridicat obiectivul, ochii şi gândul spre Dumnezeu....
Azi, am observat printre lacrimi, că e toamnă...

vineri, 11 septembrie 2009

Ce-aş fii dacă aş fi...

Jocul acesta l-am jucat cu ceva vreme în urmă, între colegii şi profesorul de istorie, când lipsea profa´de Spaniolă :P
Rezultatele sunt mai jos :)

p.s: mulţumesc Elle,
mi-am amintit de el, când bântuiam pe blogul tău ;))
şi cum ai scris tu, am luat eu leapsa.
Acum e timpul să o dau mai departe :)
Cine doreşte, poate continua acest joc.
-----------------------------------------------------------------
Ce-aş fii dacă aş fi...
* o floare:

* un anotimp:

* un instrument:


* o culoare:



* un animal:


* un obiect vestimentar:


* un oraş:

* O piesă muzicală:


* un obiect:


* o carte:


* un fel de mâncare:


* un fenomen al naturii:


* un fruct:


* o parte a corpului:


* un film:


p.s: pozele sunt luate de pe www.deviantart.com

joi, 3 septembrie 2009

Ascunsă în Tine...


Ia-mi sufletul şi atârnă-l la soare...
Agaţă-mi inima, în piept, la haina trecătorului...

împodobeşte cu un ochi al meu, bradul de Crăciun din centrul oraşului, ca să poţi veghea prin el fiecare suflet ce păşeste prin faţa lui...
iar celălalt dăruieşte-l unui orb, să-i fie ochiul meu tovarăş ochiului lui singuratic.

ELOHIM, ofer mâna mea dreaptă ca ajutor în Marea Ta Lucrare de rezidire a inimilor,
iar cu mâna ce-mi rămâne, îmbracă fiecare copil singuratic, ce pribegeşte noaptea pe străzi.

Iahve, foloseşte piciorul meu pentru a-l dărui unui tânăr care, dacă ar putea alerga pe piciorul lui şi piciorul meu, ar schimba lumea, vestindu-Te,
iar piciorul ce-mi rămâne, să alerge mereu la dreptate şi înţelepciune pentru a ajuta pe cei lipsiţi... pentru a ridica pe cei dărâmaţi.

Şhilo, doresc ca spatele meu sa fie suficient de puternic ca să poată purta poverile şi crucea altora,
iar urechile mele dăruieşte-le surdului pentru a putea asculta, poate prima dată în viaţa lui, sunetul cuvintelor Tale Veşnice!

Dumnezeule, vreau toate reuşitele mele să le transform în victoriile noastre,
să planificăm viitorul împreună...
să croiesc vise din firul speranţei primit de la Tine, sub forma Visului Tău!

Vreau, Rabi, zâmbetul meu să fie umbra zâmbetului Tău, să port Lumina Ta în ochii mei...

Aş vrea, Ava, să găseşti părti din mine în toate marginile pământului, prin toate culorile inimilor sau parfumul sufletelor...
în orice zâmbet de copil, în toate dansurile îndrăgostitilor, în toate visele oamenilor...
aş vrea să găseşti bucăti din mine, purtătoare de speranta iubirii Tale veşnice, peste tot.

Adonai, îmi doresc să te oglindeşti atât de clar în mine încât lumea, pe stradă, să mă confunde cu Tine.
Să mă construieşti apoi, fărâmă cu fărâmă din fiecare, în centrul Palmei Tale, sub privirea strălucitoare a ochilor Tăi.

Şi apoi Stăpâne...
tare îmi doresc să mă regăsesc într-o zi, întreagă, în centrul inimii Tale...
ascunsă în Tine!

duminică, 30 august 2009

Mărturisesc : ... Urăsc !


Uneori aş vrea să spun că urăsc ...
Urăsc felul în care mişună maşinile pe străzile poluate...
Urăsc pereţii plini de cuvinte vulgare... şi geamurile sparte de mâinile unui trup cu gânduri murdare...
urăsc zâmbetele false..
urăsc minciuna...
violenţa...
privirile trufaşe..
urăsc ura!

Urăsc cu toată dragostea, fariseii îmbrăcaţi în costume elegante, ce duminică de duminică ocupă scaunele din biserica noastră...
Urăsc cu şi o mai mare iubire, oamenii cu vocabularul puţin dezvoltat...( vulgar )
Urăsc atât de adânc, în iubire, toţi afaceriştii egoişti care lovesc din coate în toate părţile, si care atunci când le spui că la biserică, grupul de misionari are nevoie de susţinere economică pentru lucrarea din Africa, ei îţi răspund cu faţa "sfinţită", ( un stil de posomorâre ), că înţeleg situaţia, dar tocmai s-au gândit să investească în terenul de pe vârful dealului de lângă Cluj... sau Bucureşti... ( atunci parcă îmi presionează ceva limba, să le spun "să arunce în continuare,cu mărgăritare la porci, că se pricep de minune." )
Urăsc cu toată dragostea acele personaje ciudate, care stau mereu într-un colţ, tăcute, la prima vedere inofensive, dar care defapt acumulează informaţii pentru coacerea celor mai stânjenitoare bârfe... şi unii au un talent de ne-egalat...

Urăsc judecătorii... nu pe cei din Tribunalul de Justiţie...
...civilii, acei judecători pe care-i găseşti la tot colţul... plini de pasiune când îţi critică trăirea... ( aveţi grijă să nu le atacaţi conştiinţa puţină pe care o mai au...)
Urăsc egoiştii, dragii de ei ... care doresc totul pentru persoana lor, ... ( am o imaginea care descrie perfect această categorie: "Cuzco, împaratul unui Egipt imaginar... care a sfârşit transformat în cămilă, ca rezultat al recunoaşterii propiei lui persoane..." - vă recomand să căutati imagini cu el pe youtube sau google, ca să înţelegeţi mai bine. )
Să avem grijă, din ceea ce suntem să nu devenim animalele deşertului torid al acestei lumi... şi sclavii altor oameni...
Acolo sfârşeşte egoistul...

Uneori aş vrea să spun că urăsc... şi cred că este biblic... doar dacă o fac cu toată dragostea!

Schimbă-ne Doamne, ura firii în ură sfântă...
Întoarce Tu, privirile şi trăirea ... spre Dragostea Veşniciei!

p.s: Uneori urăsc ceea ce sunt.. pentru că aş putea fi mai mult, dar renunţ prea uşor...

joi, 27 august 2009

Din Tars spre Ninive


Doamne...
... sufletul meu stropeşte cu lacrimi ... cu pumni de lacrimi...
atât de adâncă e rana din mine.
şi... plouă cu sânge... furtună de sânge...
atât de ascuţită a fost arma vrăjmaşlui.
Am ajuns vulnerabil din cauza indiferenţei, şi copilăria mea spirituală a fost prilej de bucurie pentru duhurile întunericului.
Acum, degeaba îmi ling rana, degeaba mai caut motiv ca să-mi scuz căderea...
Nevegherea a fost capcana, iar inima mea sfâşiată, prada...

Am fost un laş, Doamne... cand m-ai trimis, am luat bilet în partea opusă.
Am alergat spre Tars-ul comodităţii mele, departe de Ninive, de pericol.
Am pus în cântar dorinţa Ta, şi cântărea mai mult confortul meu...
Ninive, unde Tu mă doreai, era presărat cu sandalele rupte ale celor care au mai încercat şi au rămas la jumătatea drumului...
Tars-ul meu însă, mirosea a smirnă, şi clocoteau termele cu ape fierbinţi şi mirodenii pentru frumuseţea trupului.
De ce să merg tocmai acolo, de unde nimeni nu s-a mai întors întreg? De ce să-mi pierd inocenţa pe drumul prăfuit al cetăţii negre?
Timite-mă în Tars.. spre acolo am biletul gratis. Cetatea mă cunoaşte, mă vrea... mă înţelege. Acolo am lăsat urme vrednice de laudă, acolo e comoditatea mea. Acolo sunt acasă.
Acolo vreau eu...
Dar nu acolo mă doreai Tu...
Eu nu mi-am amintit... însă Tu nimic nu uiţi...
Când am ales să vin în urma Ta, când am murit făcându-ţi loc în mine... am promis că oriunde mă vei trimite, orice-mi vei cere şi tot ce-mi vei da, voi primi.. chiar dacă nu va fi cu putinţă să pot înţelege...
Te-am rugat fierbinte, atunci, să nu mă laşi în nebunia mea.
şi-n credinciosia Ta nemărginită, în fierbinte-a´ţi dragoste pentru fiinţa mea, când ţi-am cerut trimitere spre Tars, ai întunecat Cerul şi-ai trimis furtuni asupra-mi.
In mijlocul mării de probleme, în toiul disperării, din cauza orgoliului uman, am preferat să mă arunc în valuri...
Tu aşteptai să mă opresc, şi să te chem, să stăm de vorbă ca-n vremurile apuse pe lemnul vechi al bărcii mele rupte... dar ... am ales valul... am ales să uit...
"Mai bine să tac şi să mor!..."
decât să îţi vorbesc..
decât să-ţi cer să mă ierţi...
şi mi-au primit, şi trupul şi sufletul, valurile murdare...
De ce Ninive? Praful acelor necuraţi îmi va murdării veşmintele...
dar nu-mi vedeam zdreanţa murdară... mult mai murdară decât a ninivenilor....
De ce Ninive? Gândurile lor înşelătoare nu-mi vor cruţa viaţa...
dar înşelarea mea la adresa Ta, nu avea comparaţie...
De ce Ninive? Ochii lor sunt bulbucaţi de ură...
dar ochii mei erau orbiţi de neascultare...
De ce Ninive, Doamne? Cetatea întunericului fără sclipire de lumină ...
însă eu zăceam în burta peştelui, undeva la temeliile munţilor, în noaptea mării...
De ce nu mă asculţi când vreau, când cer ?
De ce îi laşi să râdă de necazul meu?
Nu ţi-am promis că te aleg?
Nu te-am ales?
Nu ţi-am slujit aproape ... sau mereu?
Nu am purtat Lumina-ţi?
Eu plâng, şi mă numeşti copil de Cer.. iar ei îmi râd durerea..
Eu mă tarăsc... şi-i greu să-naintez printre spinii şi rădăcinile ce-mi presar cărarea...
şi cei care nu Te-au slujit... trăiesc în miez de pâine.
Sunt ferciţi .. iar eu nu am nimic... de dragul Tău.

...Ce neînţelept am cuvântat atunci... ce fără cântărire de cuvinte...
Doamne... am avut nevoie de un peşte şi de burta lui... am avut nevoie de întunericul de la temeliile munţilor ca să-mi recunosc păcatul, şi să mă smeresc până la lepădarea de mine...
Am avut nevoie să întreb de ce nu mă asculţi... ca să înţeleg că şi tăcerea e un răspuns...
M-ai lăsat să te întreb de ce e totul cum vrei Tu... ca să-mi amintesc că într-o zi trecută, ţi-am promis credinţă, nu dupa voia mea, ci după cum Tu-mi ceri...
Mi-ai trimis un peşte să mă închidă, ca să înţeleg că Voia Ta o vor împlinii pietrele dacă nu o voi face eu...
Doamne, nu m-ai prins în val, ca să decid singură să te re-aleg ... din nou... de bună´voie...
Nu mi-ai răspuns pentru că, ai vrut desăvârşire în slujire.. nu din când în când, sau aproape mereu... ci tot timpul şi pentru totdeauna.
Mi-ai arătat, că nu purtam Lumina sub formă de Foc... eram doar licărire în primejdie... şi cât timp am stat în burta peştelui mi-am dat seama de forţa mea de-a lumina... în Tars imprumutam lumina de la felinare...
Copiii Tăi sunt Cer ... iar Ninive are nevoie de mine... de Tine crescut în mine...
şi ce-aş putea pierde? Ce mi-ar putea face omul când Tu mergi înaintea mea?
şi chiar dacă ar fi să nu mă mai întorc... există Tars-ul Tău ... mai bun decât coliba mea ...

Din nou Doamne... din nou am scris hotărâtă să te cert, să arunc întreaga-mi vină asupra Ta... şi din nou mi-ai deschis ochii, mi-ai redat vederea...
Ce bine că eşti în preajma mea, chiar dacă, de cele mai multe ori nu te aud, si nu te văd...
Ce bine că te ştiu acum, aici...
Cu Lumina ce-ai reaprins în mine, şi cu fâşia de Cer din nou albastră, îmi voi arunca biletul cu destinaţia greşită în mare, şi voi păşi prin credinţă spre acolo unde Tu mă vrei...
Iartă Doamne Ninive... cetatea din mine..
Cu cenuşa în sacul grii, implor iertarea Dragostei Tale
Dumnezeule, dacă eşti plin de îndurare ... iartă !!!
Doamne... iartă...



Da, Tu mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, ochii din lacrimi, şi picioarele de cădere. Psalmii 116:8

luni, 10 august 2009

Goodbye...


Uneori stelele se ascund... ca si azi..

... E motivul pentru care am sters tot...
tot ce am scris cândva...

Unele rânduri poate sunt păstrate pe alte site-uri, sau blog-uri... dar eu am sters.
Am sters săgetile ce mi-au străpuns inima până azi.
Nu stiu când voi reveni cu scrieri noi...
Poate când imi va atinge Raza Soarelui din nou inima...
Azi nu, azi cu sigurantă nu...

Poate mâine.. sau săptămâna viitoare... poate luna viitoare.. sau poate la anu´.
Stiu că dacă v-au folosit la ceva cuvintele vărsate din mine, atunci mi-a strălucit steaua frumos...
Dacă nu, atunci imi stropesc blogul cu lacrimi de jertfire.. si promit să incerc data viitoare mai cu foc!
Iertati durerea strecurată printre cuvinte,aici.. iertati intristarea care poate, pentru unii există, asa cum si pentru mine arde azi...
Iertati-mi că nu stiu să m-ascund atunci când sufletul cântăreste prea mult ca să-si mai avânte zborul.. si când poverile mele, le transform, fără să vreau, in poverile voastre.
Iertati pentru că am dezamăgit uneori... sau poate alteori am frânt inimi...
Iertati nematurizarea sufletlui meu , atât de copil...

Iertati că nu stiu să explic lupta care se dă in mine, si transformarea care mă invăluie...

Iertati că nu stiu să iubesc cu inima... doar cu bratele...
iertati că ochii mei nu văd bine răsăritul, printre ceata de lacrimi...

Unii a-ti asteptat să scriu... mi-ati lăsat mesaje,
altii a-ti spus că pot, dar nu v-am dovedit că vreau...

Iertati nestiinta care bântuie prin mine incă...
Când am să revin, sper să fiu matur spiritual, sper să ajung la nivelul asteptării sufletelor voastre...

Nu mai vreau să scriu despre mine, nici despre ceea ce mi se intâmplă mie.. vreau să scriu despre voi, despre acei ce-mi sunt prieteni dragi.. să-mi las aici amintirile si cântecul de dragoste pentru El!

Doamne, iartă-mă că mi-Ai vorbit, dar am amânat...
Iartă-mă că nu am stiut, desii puteam afla..
Iartă-mă că inima mea, uneori iubea mai mult omul decât Cerul...
Iartă-mi nepăsarea care te-a rănit de moarte la atâtea asfintituri..
Iartă-mi neglijenta... si neascultarea...

Sper să revin... imi doresc.. dar nu promit...
Totusi, rugati-vă pentru ceea ce sunt.. si pentru ceea ce vrea El să devin!

E lupta schimbării... metamorfoza sufletului, a mintii si a gândirii...
Revarsă in mine, fluvii de intelepciune,Tată!
Să nu te dezamăgesc, rănesc sau mint, Niciodată!

Vă multumesc că a-ti scris, a-ti citit, a-ti privit...
Vă multumesc că a-ti spus că mă ve-ti aminti in rugaciuni.. si a-ti facut-o!
Vă multumesc, ... pentru ceea ce am devenit destăinuindu-mă aici!

Inchei...
Rămâi Doamne cu ei... in preajma lor...


" Tăcerea isi are vremea ei,"
Eclesiastul 3:7b

miercuri, 3 iunie 2009

Stalp de foc...

Azi m-am trezit cu bruma de iarna si am adormit cu parfum primaveratic.
Doamne, celui ce Te cauta din toata inima te lasi gasit si in jurul slavei Tale se simte parfum de primavara, chiar daca sufletul respira-n plina iarna.
Sa cada ploaia si mantuire la fiecare "Isus" , cand te rostim!
.. si mai mult ca orice sa-mi fi un stalp de foc!
Sa-mi fi un stalp de foc...
Pentru atunci cand ma orbesc stralucirile false ale altor dumnezei, Tu sa-mi inunzi inima si ochii de Lumina,
Pentru atunci cand se coboara noaptea groasa, sa-mi conduci calea...
Pentru atunci cand cei rai vor tanji sa ma doboare, Tu sa le mistuiesti gandurile care ucid...
Pentru atunci cand frigul strapunge oasele, Tu sa imi incalzesti fiinta...
Sa-mi fi un stalp de foc, cand pustia pare de neinvins, ca sa-mi calauzesti pasii pe Cararea Dreapta!
Sa-mi fi Foc!
Un foc care nu mistuie, dar curata...
Un foc purtator de caldura...
Un foc aparator...
Un foc de lumina...
Sa-mi fi...

sâmbătă, 16 mai 2009

Visez... visatoare vise visate


-----------Este tarziu, azi am avut o zi aglomerata...
scoala...
examene (sunt in plina sesiune)
multe proiecte...
am re-corectat o veche compozitie (poarta un ciudat titlu:"Povesti".poate intr-o zi,o ve-ti putea asculta aici)
sala...
putina curatenia (necesara)...
si acum, inainte de a merge sa-mi odihnesc osteneala,
nu ma biruieste oboseala pana nu scriu cateva randuri...

visez
defapt azi, toata ziua am suspinat dupa vise...
(a fost o epoca a melancoliei, putin mai accentuata:P, asta e)

visez o lume...
un anotimp,
o stea,
o poarta...
o rasarire,
un Leu...
trairi blande si cai albi,
orase cu fantani de iubire,
oglinzi reflectand inimi curate...
maini unite,
soare african,
un Zid al Plangerii,
copiii...
nuante unice,
Visez un loc tainic unde se respira Aroma de Lumina!

... visez vise visate de Cer...



poza preluata de pe:deviantart.com

marți, 17 martie 2009

Sa strabatem ziua impreuna...



Loveste-ma, zdrobeste-ma, frange-ma si sterge-ma...
ca apoi sa ma reconstruiesti... sa ma cladesti in rana cuielor din Palme...
sa-mi fac radacina in inima Ta.. ca sa nu ma mai poata smulge nimeni de la Tine!
Sunt aici...
vino Doamne, sa strabatem ziua impreuna.

luni, 9 martie 2009

Un 9 Martie cu Tine... La multi ani noua!



Lasa-ma sa respir iubirea.. acea iubire care doar Cerul o poate naste!

Lasa-ma sa ma bucur de papadiile primaverii... acele papadii care aduc puf de fericire!

Lasa-ma sa-mi port bucuroasa ochelarii .. acei ochelari cu care imi pare mult mai aproape Cerul!

Lasa-ma sa ascult cum creste iarba... acele fire ... primele care renasc dupa o iarna inghetata!

Lasa-ma, intinsa pe pamantul inca rece, sa privesc cu trec norii... un maraton intre buretii albi!

Lasa-ma sa rad.. sa rasune imprejurimile de rasul meu si al tau.. daca vrei sa razi cu mine!

Lasa-ma sa plang.. un plans uscat pentru un anotimp pe moarte...

Lasa-ma sa privesc atenta, fara sa vorbesc.. uneori fara cuvinte poti intelege ce se intampla... si privind acum, inteleg ca totul revine la viata...

Lasa-ma sa simt cum palpaia licariri de renasteri... in copaci, in soare, in fluturi... in petale...

Lasa-ma sa ma bucur de ceea ce azi, El mi-a oferit!

O zi.. in care simt dragostea Lui Dumnezeu mai mult decat ieri... si ceva imi spune ca totusi, mai putin decat maine!

Reinoieste-Ti bunatatea, Rabi, fata de mine.. in dimineata aceasta, asa cum mi-ai spus aseara, cand pe genunchi ,stateam de vorba amandoi...

Invata-ma sa ma multumesc cu ceea ce imi oferi.. sa nu alerg la oameni pentru ceea ce ei oricum nu imi pot oferi...

Iti multumesc, Doamne, pentru aceasta zi speciala.. in care mai mult ca niciodata, m-am simtit iubita ... de Tine.. si de cei din jur!

Azi am indraznit sa le cer oamenilor sa ma lase sa visez, sa rad, sa privesc... sa tac, sa cant, sa plang..
Azi, am pastrat distanta intre lume si mine.. azi m-am apropiat de Tine mai mult.. m-am bucurat de fiecare raza de soare, de fiecare nor, de pasari... de noi!

Vreau sa-ti multumesc pentru cele doua decenii care au trecut .. si azi s-au implinit in viata mea... doua decenii in care am pasit impreuna.. in care chiar daca am cazut, ai fost mereu acolo sa ma ridici, in care m-ai sfatuit, in care m-ai invatat in care am plans mult dar am ras de sapte ori mai mult...

Azi.. implinesc ani... impreuna cu Tine!
Asa ca.. La multi Ani..
La Multi Ani noua!

Primavara m-ai conturat si mi-ai spus sa ma avant in lume fiindca Tu mereu ma vei tine de mana.. mereu imi vei fi umbra pe mana dreapta..

Te-am ascultat.. si acum, sunt aici... intr-o zi ca cea de acum 20 de ani..
si in toti acesti ani, nu m-ai parasit nici macar o clipa!
Ai ramas Credincios.. credincios promisiunii Tale!

Azi, ma ofer mai mult.. mai vreau, atat cat a fost scris pentru mine, sa traiesc tot cu Tine, Sfantul meu!
Aici.. si dincolo de timp!