Mi-ai fost mormânt și Înviere

Din toate cioburile inimii, mi-ai făcut un Cer nou.

Din toate frângerile trupului, mi-ai desenat fericirile.

Din toate bucățile de suflet, mi-ai reclădit ființa în mijlocul Eternității.

Tu mi-ai fost întreg când eu eram în minus.

Tu mi-ai devenit înflorire când nici măcar nu eram primăvară.

Mi-ai fost umblare pe mare și mană în pustie.

Stâlp de Foc și Cetate de scăpare.

Mi-ai fost pâine și vin,

Stâncă de adăpost și motiv de închinare.

M-ai purtat prin adâncul mărilor pentru că știai...

De Primãvarã

Tãcere. Apãsãtoare tãcere. Pãmânt îngheţat de iarnã târzie. O iarnã ce parcã nu mai vrea sã plece. 

Nu gãseşti mişcare, decât frânturi de oameni înghesuiţi în locuri ce par calde. 

Crengi de copaci crãpate la prima adiere de vânt. 

Soare. Dar fals soare. 

Aburi pe strãzi, pe lângã case, pe geamuri. Aburitã viaţã de creştin amorţit. 

Pãmânt gri, nori gri, aer rece şi gri. 

Cuvinte gri din lipsã de fapte. 

Împietrire de suflete, de strãzi, de oameni. 

Ameţitoare luptã între viaţã şi moarte. 

Amãruie iarnã. Acrã ninsoare de cuvinte ce doboarã...

Ca un Răsărit de Soare

S-au adãpostit toate pãsãrile şi toate florile s-au închis.

Copacii înmuguriţi şi-au ridicat frunţile şi crengile spre Cer, ca o îngenuncheare înãlţatã sub formã de rugãciune. 

O rugãciune de searã.

Oamenii s-au strâns toţi în casele lor.

Sub stropi mãrunţi de ploaie mai pâlpâie doar ferestre de luminã.

E linişte. 

O linişte sfântã.

Primele lacrimi de Cer, cad pe-asfaltul cald de primãvarã târzie.

Ceasul de pe turnul bisericii aratã miezul nopţii. 

Clopote amorţite încep sã batã.

Înainte sã ajung la marginea strãzii ce mã duce spre casã, existã o grãdinã liniştitã de mãslini. Acolo îmi place sã citesc, îmi place sã petrec timpul cu faţa cãtre soare. Acolo îmi place sã privesc oamenii alergând sau copiii râzând. 

La miezul zilei e gãlãgioasã, dar dupã apusul soarelui devine cea mai liniştitã grãdinã de pe pãmânt. Se mai aude doar jocul vântului printre crengile mãslinilori milenari…

Te invit la o ceaşcă de Primăvară!

Razele aurii dau o strălucire stranie apei adormite în pahar.
Copacii au un dans ciudat în bătaia moale a vântului dezgheţat.

Undeva la depărtare, pe o bancă cu faţa spre soare, stau trei femei adâncite într-o conversaţie cu aromă de cafea marocană.

Doi porumbei albi ciuguleau ceva prin apropiere.
Cerul era senin. Un albastru deschis, netulburat de albul norilor (niciodată nu-l văzusem atât de curat).
Pământul încă grii, era presărat, din loc în loc, cu pete verzi şi stropi albi de flori... primele flori ale primăverii.
În liniştea absolută se auzeau primele păsări cum aduceau întâiul cântec al noului anotimp sau, cea din urmă cântare pentru anotimpul pe moarte?

Bun venit Primăvară!

Cu mireasma unui nou început...

Când inima vede!

Te văd în lacrima de durere ce cade din ochii mei. Te văd în zilele mai puțin senine.

Te văd în clipele în care plâng și-n faptele ce dor. Te văd în momentele de cumpănă și atunci când rana, deschisă, doare.
Atunci când singurătatea îmi este tovarăș de drum, te văd. Te văd ca o umbră pe mâna mea dreaptă, ca un Păstor ce luptă pentru mielul pierdut, în mijlocul lupilor. Știu că nu voi duce lipsă de nimic.
Te văd când mă duci la ape de odihnă și îmi înviorezi sufletul, dar parcă te văd mai clar în mijlocul necazului meu atunci când faci minuni.

Te văd chiar dacă în unele clipe, Cerul îmi pare de plumb.
Te văd chiar și atunci când picioarele nu-mi pot alerga la Casa Ta. Atunci când nu pare a exista ceva bun în tot răul, te văd în Promisiunea rostită: "Toate lucrurile lucreză spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu!"
... iar eu te văd Dumnezeule, în negrul nopții, fiindcă te iubesc!
Te văd când primesc un răspuns pe care defapt nu-l doream, sau când nu primesc deloc. Te văd fiindcă am ales să fi Dumnezeul meu iar eu slujitorul Tău! (și nu invers).

Te văd...