Un Ecou în întuneric...

Ard untdelemn în miez de noapte şi veghez la Cuvântul Tău, fiindcă nu aş vrea, un pas greşit, să îmi distrugă tot ce am clădit până acum cu sudoare.
Compar dorinţa Ta (de a fi asemenea Ție) cu lumea în care respiră pentru o vreme trupul meu şi rămân rănită până în adâncul fiinţei... nimic nu împlinim din ce Ai spus.
Oare câtă răbdare mai ai cu noi?

... până când?

Am ales să veghez la Cuvântul Tău, Te-am ales pe Tine. 

Am ales să mă desprind de cei care merg la moarte (spre moarte se îndreaptă şi trupul meu dar eu merg spre viaţă).
Din pricina eternităţii ce mă asteaptă dincolo, aici merg calmă, cuprinsă de o bucurie, pentru "ei", ciudată!
Port în mine ceva extraordinar, ceva mai presus de cuvinte... dacă Te-ar cunoaşte, ar înţelege! 

Tu mă faci să fiu aşa!

Timp de o clipă, mă las plutind pe aripi de vânt.
O, cât aş vrea să mă ridice vântul până la Tine, să nu mai văd lumea aşteptând la Poarta Morţii o şansă să mai înveţe ceva despre viaţă.
De-a lungul secolelor ne-au privit uimiţi, în arene, cum înaintam pe nisip cântând...

Mã întorc la Tine a nu-ştiu câte-a oarã...

"Cheamã-Mã aşa cum chemi Lumina care-ţi poate lumina sufletul, aşa cum chemi Focul ce-ţi poate aprinde inima, aşa cum chemi Tãria ce-ţi încordeazã energia. Cheamã-mã mai cu seama ca pe Prietenul care vrea sã împartã cu tine întreaga-ţi viaţã, ca pe Mântuitorul care doreşte sã-ţi purifice inima de egoism, ca pe Dumnezeul tãu care nãzuieşte sã te asume chiar de pe acest pãmânt, aşteptând sã te primeascã pe deplin în lumina Veşniciei."
- autor necunoscut-

Aveam aripi subţiri cu care de prea multe ori rãtãceam!
Cãutam sã mã aşez, uneori pe copacii vii, dar de cele mai multe ori pe copacii fãrã viaţã şi în mlaştini, pe aproape orice câmp sãlbatic şi groapã.

Nu mi-am îngrijit aripile şi mi-au fost frânte de spini.
Privindu-le îngrijoratã, credeam cã trebuie sã mã mulţumesc cu melodi adunate din bucãţi, sã mã hrãnesc cu frânturi din sufletele altora, sã-mi plâng aripile între praf şi vânt!
Cerul mi se pãrea de plumb. Uneori prea departe ca sã mã auzi!
Credeam cã voi fi mãturat de ploi, fiindcã se anunţau nori grei! ...

Vorbind cu Nemãrginirea

Și parcã nu mai preţuieşte nimeni darul sângelui Tãu, Nemãrginitule.

Cu fiecare mileniu de nisip, din clepsidra timpului, trecem pe malul celãlalt, al uitãrii, fiecare minune fãcutã de Tine, fiecare cuvânt.
Am aruncat esenţele şi ne mulţumim cu urma parfumului din vasul gol.
Am rupt din Rãdãcinã Cuvântul şi am pãstrat doar florile în pumnul nostru de pãmânt, fãrã sã ne îngrijoreze ofilirea lentã dar sigurã. (în lipsa de Apã Vie nimic nu creşte). 

Am uitat cum Tu te înnoieşti în fiecare dimineaţã şi ne-am lovit de tradiţiile şi faptele de ieri, fãrã sã ne dãm seama cã timpul curge spre Tine fãrã noi.

Condamnãm tot ce-i nou şi distrugem schimbãrile ca pe-o ameninţare. Frica ne orbeste şi nu Te mai putem vedea aşa cum tânjeşti Tu sã te arăţi.
Și ne întrebãm de ce nu mai rãspunzi. 

De ce furi vieţile înapoi, fãrã sã ne întrebi.
De ce ne laşi singuri în mijloc de furtuni.
De ce ignori sã ne asculţi sau de ce-ţi retragi toţi îngerii de pe pãmânt?

Cu sufletul fraged, într-o lume străină

Mi-e fraged sufletul, până pe buze mi-e fraged. 
Poate din cauza pânzei de nori În care-și agață vârfurile brazii, 
Sau poate de stelele prea´ndepărtate de noi. 
 
Mă lupt cu o uscăciune spirituală într-o pădure nesfârșită a nepăsării 
Prin care alerg nedumerită, fără să realizez, 
Decât abea târziu, 
Că´n toată căutarea mă-nvârteam în cercuri... 
 M-au înconjurat buchet de spini Crescuți din ura omului ascuns. 
Fără să observ, lăsându-mi răni adânci, 
Atârnau pe crengi, visele roșii... picurând... 
Frunze mari și roua, loveau pământul trist 
Cu vorbe și legende despre un cer închis.
 
Apoi, tăcere goală de gânduri și idei... 
Străpung pădurea neagră, strigăte de dureri... 
 Ascult ecoul plâns, speranțe năruite... 
Sunt oameni ce nu mai cred în Dumnezeire... 
M-opresc prea obosit de-atâta alergare, 

Azi... iubesc

E liniște...
în timp ce mã gândesc la tine, e liniște.
Mã tot întreb dacã nu cumva mi-a´nteles dorul 

pânã și zgomotul cel mai abrupt și s-a prefãcut tãcere.

Azi iubesc!

(Rã)Sar cuvinte

E frig aici, cu toate cã-i luminã.
E primãvarã, dar eu scutur flori.
şi-aud cum creşte iarba în grãdinã,
Dar cum sã vãd, când cerul meu e-un nor?

E soare-n jur şi-ascult cum cântã-un greier.
În versul lui senin, el poartã zori.
Parcã ar fi un capãt de poveste....
Ascult cu ochii plini dar suflet gol.

Mai vino Doamne, iarãşi pe la mine.
Mai înfloreşte-mi Tu în rãni, culori.