Fără renunţare!

Sã nu-mi spui cã renunţi!

Pentru simplul fapt cã ai pierdut ceva ce credeai vital pentru tine, sã nu-mi spui cã renunţi.

Pentru cã te-au lovit puternic din pãrţile din care cel mai puţin te aşteptai, sã nu-mi spui cã te dai bãtut.

Renunţarea este slãbiciunea înfrânţilor, nu-mi spune cã ai fost înfrânt.

Sã nu-mi spui cã renunţi pentru cã te vezi la pãmânt.

Doar laşii renunţã.

Dacã ai ajuns pânã aici, dacã ai reuşit sã te faci vãzut ca mai apoi sã arunce în tine cu pietre,

dacã te-au pus la pãmânt şi te dor rãnile cuvintelor,

dacã simţi golul singurãtãţii cãutându-şi loc în tine,

nu înseamnã cã eşti înfrânt de tot... Ridicã-te!

Cã suferinţa duce la renunţare, ştie toatã lumea...

dar tu învaţã lumea cã suferinţa te clãdeşte mai aproape de Cer!

Sã renunţi e usor, se dã bãtut oricine atunci când are impresia cã nu mai poate merge înainte... dar tu nu fi "oricine", tu nu te molipsi de aceastã urâtã virtute, nu accepta renunţarea în viaţa ta niciodatã!

Mereu existã un Drum ce merge înainte!

Sã nu renunţi deci!

Singura renunţare acceptabilã este renunţarea la sine!

Te port ...
in maneca, pe degete, pe pleoape...

Craciunuri cu sens

Am fost in Betleem, pe strazile lui inguste cu oameni grabiti. 

Mi-am plimbat pasii in speranta ca as putea gasi ceva din Tine acolo, dar nu te-am aflat.

Te-am cautat in bisericile si in sinagogile albe de soare
dar nu existau nici acolo franturi din Tine.
Te-am cautat in locul unde altii se inchina, crezand ca odata, candva, acolo te-ai nascut... dar nu erai. Speram macar ecoul plansului de nou nascut sa il aud, dar nimic, doar freamat si mii de glasuri inaltand rugaciuni disperate spre ziduri.

Te-am cautat in oamenii de pe strazi... in copii.
Dar nu am gasit decat raceala si teama.
Multa teama amestecata cu ura.
Si m-am ingrozit.

Am continuat sa te strig. Sa grabesc pasul de parca timpul ar incerca sa scape de mine si m-am trezit alergand nebuna printre ruine si daramaturi. Dar nu erai.
In disperarea mea am cazut, m-am ridicat si am cazut din nou.. si parca nu mai aveam sfarsit.
Toata durerea aceea si golul din mine, nu mai avea sfarsit.
Te-am plans, tremurand de durere si dor. Imi era un dor chinuitor de Tine.

Intr-un tarziu, spre seara, alergand demult frenetic pe strazile ce duceau inafara orasului, am vazut dealurile din apropierea Betleemului.
Era in sfarsit liniste si soarele scalda cu ultimele raze pamantul.
Atunci am stiut.
Atunci, in linistea din-afara orasului, te-am simtit, pentru prima data, dupa multa vreme.
Pe dealurile acelea uscate si stancoase, m-ai inundat de primavara sperantei Tale, din nou.
In mijlocul apusului rece, m-ai invelit in arsita iubirii Tale iar.
Ti-am auzit rasul de copil senin, dar si glasul dumnezeiesc si am simtit ca totul prinde sens, in sfarsit.

Erai toamna pacatelor mele si-a poverilor ce-mi apasau sufletul.
Mi-ai scuturat toate indoielile si tristetile.
M-ai secatuit de mine ca sa ma cresti la umbra Ta.
De aceea ma simteam in minus, in lipsa Ta.

Am fost in Betleem... si te-am aflat inafara lui, pe dealurile stancoase si uscate.
Pentru ca Tu esti acolo unde este nevoie de ploaie si primaveri.
De regasiri si invieri.
De Craciunuri cu sens...

-----

Dealurile din imprejurimile Betleemului unde pastorii isi pasteau turmele.
Octombrie 2017

Dealurile din imprejurimile Betleemului.
Octombrie 2017

Una din portile de intrare pazite, in Betleem
Octombrie 2017

Locul meu de suflet

Multi m-ati intrebat care este locul meu preferat din Israel. Asa ca m-am gandit sa va scriu despre el... despre Dealul din Capernaum scaldat de Marea Galileii..

Acesta este locul meu de suflet.

Aici, daca cobori pana la pietrele rotunjite de apa, si te asezi pe una din ele, poti asculta valurile linistite, miscate de barci in larg in adierea vantului de seara...

Daca ramai insa sus, asezat pe banca, poti asculta valurile in continuare in timp ce undeva pe fundal, este foarte probabil sa se auda subtil cantarile grupurilor de turisti care vin sa viziteze ruinele Vechiului Capernaum sau sa se roage impreuna.

In apropierea sinagogii oamenii se intalnesc si isi spun povesti despre vechiul oras.

Aproape de mare, cineva a pus o placuta pe care scrie ca a fost candva acolo o casa. O casa in care Isus a vindecat.

Acolo undeva pe pietrele acelea sunt sigura ca a stat si Isus, spre seara, ca sa admire apusul, in timp ce soacra lui Petru, acum vindecata, pregatea masa de cina. Mi-l imaginez des pe Petru, in timp ce aranjeaza scaunele la masa, cum il priveste pe Isus cu uimire si admiratie, din coada ochiului, asa cum il privea si in sinagoga de peste drum atunci cand vorbea ore in sir oamenilor veniti sa il asculte.

Se trezea si acum zambind in coltul gurii cand isi amintea de intalnirea lui cu El, exact acolo la mal, in timp ce incerca sa-si lege barca si sa-si pregateasca pentru noaptea urmatoare plasa de pescuit. Ce simplu l-a convins si cat de usor pare a fi totul, cand Isus il linisteste cu o bataie lina pe umar; "Vino dupa Mine si te voi face pescar de oameni."

O, de-ar fi stiut el ce inseamna asta. De-ar fi putut atunci intelege... Era nedumerit. Andrei insa era in culmea fericirii. Asta l-a motivat si pe el sa se arunce inainte crezand. Si ce bine ca a indraznit sa asculte chemarea.

De atunci viata lui s-a schimbat. Inima lui crede. Si-L iubeste.

Cum sa nu crezi cand indracitul din sinagoga a fost eliberat?

Cand mama sotiei lui, pe moarte la pat, a fost vindecata intr-o singura clipa. ( Si acum o aude cantand in timp ce spala vasele).

Cum sa nu crezi cand zilnic vin spre seara, bolnavi si ologi din imprejurimi si El ii vindeca pe toti, fara exceptie.

De maine vor pleca. Vor pleca mai departe cu Isus, prin satele invecinate, pentru ca El stie ca acolo mai sunt bolnavi ce au nevoie de vindecare. Nu toti indraznesc sa-l caute. Insa ii va cauta El. Asa cum mereu o face de cateva luni incoace.

Si Petru, este acolo mereu in apropierea Lui si a minunilor Lui. Ce viata i.a fost dat sa traiasca... 
Pescarul.. acum pescar de oameni...

*(scris azi, 18 Septembrie, cu cateva saptamani inainte sa se implineasca un an de la vizita noastra in Israel). 

La mormânt...

La mormant mergi singur.
E o poarta ingusta pe care intri si odata ajuns inauntru, dupa ce ochii se obisnuiesc cu intunericul, dai de o incapere mica. Un aer rece si un frig de piatra iti invaluie trupul. Pe usa de lemn de la intrare scrie doar atat "El este viu".
Fara nume. Fara indicatoare si fara detalii. Afara, langa tocul usii, sus, este zgariata o cruce pe piatra. Atat. Simplu.
Fara alte explicatii... Si de ce ar mai fi nevoie daca mormantul gol spune defapt totul?

La mormant mergi singur.
Cu toate ca este in mijlocul unei gradini pline de pasari si cantec, chiar daca este inconjurat de pomi infloriti si zarva turistilor continua, cand intri in incapere, dupa ce ai coborat acele doua trepte, te invaluie o liniste deplina. Si te trezesti in fata unei lespede reci pe care candva era asezat trupul celui mort. Doar tu si piatra si locul acela gol...
Daca inchizi usa si te scufunzi in intunericul mormantului, iti poti auzi bataia inimii. Acolo orice gand se aude. Atunci poti sta fata in fata cu tine. Iti poti infrunta indoielile si fricile, lacrimile si lipsurile. Atunci, acolo, mormantul acela gol iti va fi raspunsul tuturor intrebarilor.

Cand vei iesi din nou la lumina, in mijlocul gradinii plina de cantec si rasete, vei intelege. Odata lasat in urma intunericul mormantului, regasindu-te iar, vei pricepe de ce trebuia sa mergi singur.
Exista acolo in camera aceea sapata in stanca, un adevar ce striga din toate unghiurile.
El este viu!
Apoi toata perspectiva ta asupra lumii se schimba. Pentru ca nu vei mai privi nici cantecul, nici rasul nici intunericul la fel...

HRISTOS  ESTE  VIU !

* Octombrie. 2017. Israel. 

Randuri scrise pe o banca din gradina mormantului.

Cand intri in Ierusalim...

Vino...
dincolo de toate zidurile si impotrivirile mele, Vino!
Chiar daca nu am curajul sa te privesc in ochi atunci cand iti vorbesc, Vino!
Cu toate ca stiu Cine esti si ce ai facut cu mine!
Vino!
Vino din nou in Ierusalimul vietii mele si cutremura-mi cetatea si zidurile ei din temelii. De data aceasta fa-o puternic. Nu calare pe un magarus. Nu in strigate de bucurie. Nu cu ramuri de finic nici cu haine asternute la picioare.
Vino cu strigat tare, cu ochii aceia inlacrimati pana la suflet, cu mainile gaurite de urma cuielor de pe cruce! Cu povara lemnului ce l-ai purtat in spate. Cu poverile lumii obosite... Poate asa te voi vedea mai bine si mai clar. Te voi recunoaste poate mai repede si nu ma voi mai pierde din nou de Mana Ta.
Vino cu linistea si pacea ce-mi schimba orizonturi, dar cutremura-ma cu puterea iertarii ce-ti curge prin vene. Cu fruntea aceeea cu urme de spini. ( si cu zambetul linistii mele)
Vino in Ierusalimul meu cu toate minunile Tale si fa-l pustiu de ura si tradare.
Daca-mi pustiesti Tu fiinta de rau voi fi liber.
Voi fi iarasi copilul care eram.
Si intr-o zi te voi intampina din nou cu crengi de finic si-n loc de haine, cu inima asternuta la picioare...

Noi

Ne-am construit visul impreuna.
Ne-am impletit in trei de-atunci.
Ne-a crescut cate o aripa pe un umar
Si palmele ne-au facut radacini pana in suflet
Adanca ne-a fost trairea si grele vaile ce-am strabatut
Dar mereu am dat de soare Sus.
Sa crestem la fel de frumos ca pana acum,
mereu legati de Cer.
Sa ne vada vaile razand chiar daca va fi greu.
Si peste ani. Si peste vise. Si peste castele parasite...
Sa mergem de mana, tu... eu... si Dumnezeu.
(aniversare 5 ani)