La mormânt...

La mormânt mergi singur.

E o poartă îngustă pe care intri și odată ajuns înăuntru, după ce ochii se obișnuiesc cu întunericul, dai de o încăpere mică. 

Un aer rece și un frig de piatră îți învăluie trupul. Pe ușa de lemn, de la intrare, scrie doar atât: 

"El este viu".
Fără nume. Fără indicatoare și fără detalii.

Afară, lângă tocul ușii, sus, este zgâriată o cruce pe piatră. 

Atât. 

Simplu.
Fără alte explicații... și de ce ar mai fi nevoie dacă mormântul gol spune defapt totul?

La mormânt mergi singur.

Cu toate că este în mijlocul unei grădini pline de păsări și cântec, chiar dacă este înconjurat de pomi înfloriți și zarva turiștilor continuă, când intri în încăpere, după ce ai coborât acele două trepte, te învăluie o liniște deplină. Și te trezești în fața unei lespede reci pe care cândva era așezat trupul celui mort. Doar tu și piatra și locul acela gol...

Daca închizi ușa și te scufunzi în întunericul mormântului, îți poți auzi bătaia inimii. Acolo orice gând se aude...