Viața...

 

Afară este frig și păsările stau zgribulite la geamul meu. Vântul agită florile recent plantate și face sunete ciudate printre țiglele acoperișului. Copacii se clatină amețiți dintr-o parte în alta, vizibil încordați de înclinările abrupte. 

Timpul trece în tic tac de ceas, dar parcă nu-mi pasă. 

Am doi iepuri supărați pentru că nu le acord atenție deși este ora lor de joacă. 

Las cartea pe masă și închid telefonul.

Viața este o călătorie. 

Cu vânt, cu înclinări, cu nemulțumiri și ore de joacă pierdute fără să profităm de ele. Cu oameni ce vin și oameni ce pleacă. Cu lacrimi uscate pe obraji. 

Cu zâmbete. Cu flori, plantate sau nu. Cu inimi. 

Cu tic tac și timp... 

Cu noi sau fără noi. Viața e o carte. 

Bine ar fi să o știm citi. Să nu sărim peste pagini, să nu îi grăbim ritmul. 

Să nu o distorsionăm. Să nu-i scoatem cuvinte din context. Să nu-i ștergem propozițiile care nu ne mulțumesc. 

În schimb, viața ne lasă să-i adăugăm cuvinte...
cuvinte și trăiri. 

Bine ar fi să știm să-i punem continuare cu final fericit la fiecare nefericire întâlnită. Bine ar fi să mergem la pas, nici prea lent nici prea pripit. 

Ca să prindă contur și sens fiecare clipă. 

Bine ar fi să fim conștienți că de noi depinde călătoria vieții noastre. 

Și de ea depind și cei din jur. Și noi de ei. 

L.T.C.