luni, 17 decembrie 2012

Zarva Sãrbãtorilor


N-am avut timp de Prunc pentru că am fost ocupați cu alegerile parlamentare. Pereții încă se mai reazemă în afișe cu fălcoși, cu ochii inundați de grăsime, ce seamănă cu cei sacrificați de Sfântul Ignat.
Apoi, au venit cumpărăturile. Mai puține ca în alți ani, dar ce Crăciun e Crăciunul fără o indigestie, o pancreatită, o ceartă zdravănă și doi colindători bătuți la nervi? Apoi, vine mahmureala…
Orașele sunt împodobite cu lumini de culoarea politică, bisericile se întrec în colinzi, resuscitare necesară după un an de apatie, zăpada a căzut ca semn că la Dumnezeu e important și grâul ce l-am semănat în toamnă…
Pruncul a plecat din iesle, între timp s-a pus pe cruce pentru lumea întreagă, acum e în cer și de două milenii dulgherește la casa de sus. Apoi va fi drept judecător a celor ce-au ales să-L pună la urma de zăpadă însângerată a priorităților, adică dincolo de cârnații de Pleșcoi, ambiții personale, religia lui tata, nepăsare și iPad-uri.
Nu cere mult, doar inima și dorința unei alte vieți în care să colinzi pentru alții nemaiașteptând ca după fiecare vers să-ți cadă un cozonac în cap. În cer n-o să mai fie zăpadă. Bucurați-vă de ea și decât să vă mai bateți în vorbe mai bine în bulgări.
Pruncul a crescut mare. E Domn.
V l a d i m i r  P u s t a n 

duminică, 9 decembrie 2012

Cand ne-am cunoscut (VII)

Se însera dar ploaia continua sã cadã afarã, peste orasul zgribulit de vântul de mai.
Mi-am cãutat geaca si am coborât în fugã scãrile, spre strada principalã.
În fatã magazinului deja închis astepta o masinã neagrã.
Am fãcut semn soferului si câteva secunde mai târziu usa din spate s-a deschis.
Atunci ne-am întâlnit.
Acolo, sub stropii reci de ploaie, într-o zi apusã de mai.
Era un bãiat înalt si timid.
Purta o geacã maro, o geantã mare pe umãr, tenesi maro si un geamantan.

Dupã cinã, seara am petrecut-o cu pãrintii si fratele meu, cu o canã de ceai cald în mânã, planificând programul de tineret din ziua urmãtoare. Mi-a cerut ajutorul dacã s-ar putea sa fie nevoie.

Apoi, ca sã împrãstiem emotiile, conversatia s-a "rãtãcit" spre alte subiecte, pânã târziu.

marți, 4 decembrie 2012

Sufletul meu s-a îndrăgostit!



... Sufletul meu s-a îndrăgostit! ...

A pătruns Lumina în inima-mi goală şi a inundat cele mai întunecate colţuri.
M-am pustiit de vise deşarte şi iluzii, astfel şi-a facut templu Iubirea în mine.

Emanuel...
Sufletul meu s-a îndrăgostit.

Gândurile Veşniciei au fost sădite în pustiul singurătăţii mele, s-au reflectat în stropii de licărire transparentă şi s-a produs metamorfoza deşertului într-o oază de iubire.

Emanuel...
Ai îndrăgostit gândul meu.

Eşti Numele care îmi aduce biruinţa de cum te rostesc.
M-ai învăţat că nu pierd cu adevărat decât atunci când renunţ să încerc.
Puterea Numelui mă întăreste fiindcă nimic nu e mai tare ca blândeţea, nimic mai blând decât tăria autentică.
 Când îmi vorbeşti, chiar fără să rosteşti cuvinte, îmi aminteşti că nimic nu e atât de greu încât să nu pot duce şi m-ai învăţat că tăcerea nu e un eşec... tăcerea Cerului mereu e cu un scop anume.

Emanuel...

Te rostesc, când mă simt la capătul puterilor şi Numele-mi spune (Dumnezeu este cu noi) Dumnezeu este cu mine!
Astfel, rostindu-te zilnic, am primit siguranţa şi curajul de a fi tare în faţa vieţii cum este stânca în mare, netulburată şi neclintită în faţa valurilor veşnic ameninţătoare.

Eşti raza de soare ce încălzeşte pământul,
eşti întregul cer închis într-un chip de om...
Chipul Tău, Emanuel!
 În tine îşi are izvorul Iubirea.
Începutul şi sfârşitul meu sunt în mâna Ta.
M-ai sădit în Palmele Tale din dragoste şi tot din dragoste te-ai lăsat ţintuit pe cruce.
Ai dat totul pentru mine
Emanuel,
chiar dacă ştiai că s-ar putea să nu îţi ofer nimic...

Prima lacrimă şi primul zâmbet le-a văzut ieslea care te-a primit, nu inima mea pentru care ai jertfit totul...
Te-au încălzit dobitoacele în miezul nopţii geroase, nu casa şi dragostea mea pentru care ai venit defapt...
Primii Tăi paşi, Emanuel,
i-au văzut străinii,
nu eu,
în ciuda faptului că mă numeşti fiu...
Nu eu am fost cel care ţi-a adus aur(inima), smirnă(sufletul) şi tămâie(fiinţa), străbătând pământuri uscate până la Tin...
ci magii, care nici măcar nu auziseră până atunci de Tine...
ei au fost cei dintâi îngenuncheaţi cu inima la ieslea TA.

Emanuel,
ai devenit iubitul inimii mele!

 Iartă-mi Crăciunurile neîngenuncheate.

Emanuel...
tot ce ai fost cât timp ai luat chip de om,
tot ce erai când locuiai în necunoscut,
tot ce eşti acum, împletit în taine, ascuns printre fire de veşnicii,
e ceea ce inima mea a desenat sub forma unui vis...
Visul meu,
Tu Emanuel,
exista înainte de a-l visa eu!
Te iubesc pentru răbdarea ce mi-ai arătat-o,
pentru îndurarea jertfirii de la cruce...
pentru mijlocirea şi renunţarea la poziţia ta de Dumnezeu, din dragoste pentru mine...

Emanuel...
am fost în planul Tău încă înainte de întemeierea lumii,
te-ai gândit la mine cu mii de generaţii mai devreme de a mă naşte...
ai scris binecuvântări şi victorii în dreptul meu, pe când eram doar un nume...
mi-ai împărtăşit visul dumnezeiesc cu privire la mine încă pe vremea când mă modelai din lut şi iubire, înainte de a primii forma unui trup omenesc intreg...
      Doar gândul la renunţarea, smerirea şi îndurarea Ta faţă de mine, mă scufundă în dragostea-ţi nemărginită şi unică de Om şi Dumnezeu...
Tot ce eşti Emanuel,
mă aduce îngenuncheat la ieslea Ta...
Vreau să te sărbătoresc de azi, în fiecare zi.
Fiecare răsărit să fie sărbătoare în viaţa mea...
şi vreau să mă ofer pe mine, de ziua ta, mai mult decât un zâmbet, mai mult decât un şir de cuvinte pe o pânză de gânduri,
mai mult decât un cântec...
pur şi simplu, să mă ofer.

Emanuel...
Sufletul meu s-a îndrăgostit...


luni, 3 decembrie 2012

Multumire


Din noaptea pãmântului
Tu m-ai trimis în luminã...
Din tãcerea mortii...
m-ai ridicat pe raze albe pânã la cântecul îngerilor...
Ai adus în tãcerea mea neagrã cântecul si viata...
Tu care cunosteai noaptea mea...
totusi mi-ai dat harul sã scriu un cântec despre luminã...

Sunt cuvinte rupte din inima mea, uneori tristã...
dar si gânduri si sperante din vise.
Ai coborât în abis dupã mine, m-ai smuls din moarte si m-ai nãscut în luminã...
ca sã pot lumina si pentru altii...
Mi-ai dat puterea, tot ce ating sã înfloreascã...
asa cã merg prin viatã îmbrãtisând...

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Motivo para este dia

Hoy ya es Diciembre...
Hoy saludamos el invierno, con la esperanza de que vengan tiempos mejores...
Hoy es el primer dia del ultimo mes del año.
Y hoy tambien es el dia nacional de Rumania.

Un pais casi desconocido para la mayoria de la gente... un pais casi olvidado... y no os culpo.
Si es que nosotros (los rumanos) tampoco nos hemos esforzado mucho en presentarlo, en cuidarlo y en amarlo como se merece.
Que sepais que ese puntito del mapa, en forma de "pez globo",(al este de Alemania) tiene una historia vieja y llena de heroes, tanto para nosotros, el pueblo que lo habita, como para el mundo... el mundo entero.

Primero fueron los griegos.
Ocuparon nuestras tierras porque nuestro mar les parecia bonito y lleno de oportunidades, y asi fue,
porque tampoco los romanos quisieron perderse lo que Rumania podria ofrecer.
Nos defendimos lo mejor que pudimos, por eso Decebalo  aparece en la famosa columna de Trajano de Roma - Italia.(aunque perdimos).
Gente como godos, hunos, avaros, eslavos, magiares y bulgaros, vinieron a vivir aqui en Rumania, porque se enamoraron de este maravilloso pais.
Transilvania, Moldavia y Valaquia fueron los primeros nombres que mas tarde representarian una misma nacion. Pero nos topamos con hungaros, turcos y gente de Polonia, pesados y tercos por ese entonces, a los que tuvimos que enfrentarnos, sacrificando a muchos de los nuestros.
Tambien nos pertenece Vlad Tepes (famoso Dracula) pero no por ser un vampiro, sino por sus crueldades.

Somos un pueblo cristiano.
Luchamos por nuestra fe y nuestra libertad.
Y lo hicimos con sangre.
Sobrevivimos a los imperios y la Primera Guerra Mundia, aunque en esta ultima batalla perdimos muchas luchas. Nos atacaron Austria, Alemania, Rusia y hungaros, pero nos levantamos, y tal como le paso al pajaro Phoenix, resucitamos de nuestras propias cenizas.
Asi que el 1 de Diciembre de 1918 votamos todos por la unificacion de Rumania (en la hermosa ciudad de Alba-Iulia).
Desde entonces lo celebramos.
Lo celebramos cada 1 de Diciembre, da igual si es la Segunda Guerra Mundial,
o si es el fin de la monarquia,
da igual si vivimos bajo el poder de Ceausescu
o nos matan los nazis.
Desde entonces lo celebramos, da igual si llueve o nieva
si es primavera u otoño,
da igual si nos vamos en el extranjero, si somos un pais de la Union Europea o no,
da igual si nos suben el iva o intentamos sobrevivir con 200 euros al mes.
Desde entonces lo celebramos como si fuera el unico dia de nuestras vidas,
y estamos orgullosos de lo que somos. (porque lucharon muchos para que estemos hoy aqui).

Orgullosos porque, aunque somos pequeños, tambien ofrecimos cosas grandes al mundo.
-Seguramente no sabeis quien es Petrache Poenaru,
pero si os digo que fue el que invento el pluma, para dejar de escribir con lapiz, seguramente os parezca importante.
-El doctor Stefan Odobleja tampoco os sonara, pero fue el padre de la cibernetica moderna. Y tambien fue rumano.
-Cuantos de vosotros pueden vivir hoy gracias a la insulina? Pues el que la descubrio se llama Nicolae Paulescu, y nacio en Rumania.
-Henri Coanda creo el avion con reactor, uno de los inventos mas revolucionarios del siglo XX.
-Hoy podemos leer una historia completa de todas las religiones, porque el rumano Mircea Eliade dedico su tiempo, sus estudios y su vida para escribirla.
-Nuestro Brâncusi es el artista moderno que trabajo muchos materiales, creando obras de arte unicas, por lo que es reconocido en todo el mundo.

Y seguro que sabeis quien es Nadia Comaneci, Helmuth Duckadam o Hagi.
Y mas de uno habeis leido al escritor Octavian Paler.
Que sepais que somo el primer pais del mundo que se burla de la muerte, teniendo un cementerio alegre.(esta en Maramures).
Y habra que ver los monasterios y las iglesias de Rumania que brillan por su arte: en pintura, escultura y arquitectura. Todavia nadie pudo descubrir la combinacion secreta de las pinturas y los colores creados por nuestros artistas del Azul de Voronet.
Y sabeis que las grandes puertas de las casas, son obras de arte de Maramures unicas en el mundo?

Los americanos tendran su deporte nacional - el baseball-, pero lo inventaron los rumanos unos cuantos años antes (la oina).
Y Bill Gates sera el hombre mas rico del mundo, pero en sus oficinas se habla ingles y rumano por igual.
Asi que si...
estamos orgullosos porque, aunque somos pequeños, tambien ofrecimos cosas grandes al mundo.

Por eso el dia 1 de Diciembre es un motivo para celebrarlo...
Feliz Dia Rumania.

vineri, 30 noiembrie 2012

Slava Ta în valea mea

Tu m-ai adus in vale [mai aproape de Tine Doamne]
Unde traiesc in adancimi dar Te vad pe Tine in inaltimi,
Ingradit de munti de pacate iti privesc gloria.

Ajuta-ma sa invat paradoxul:
Ca drumul de jos inseamna drumul in sus,
Ca a fi smerit inseamna sa fi inaltat,
Ca inima franta este o inima vindecata,
Ca duhul frant este un duh care se bucura,
Ca sufletul care se pocaieste este sufletul victorios,
Ca a nu avea nimic inseamna sa ai totul,
Ca a purta crucea inseamna a purta cununa,
Ca a da inseamna a primi,
Si ca valea este locul de viziune.

Doamne, in timpul zilei stelele se vad din cele mai adanci fantani,
Si cu cat sunt mai adanci fantanile cu atat sunt stelele mai stralucitoare,
Ajuta-ma sa gasesc lumina Ta in intunericul meu,
Viata Ta in moartea mea,
Bucuria Ta in necazul meu,
Harul Tau in pacatul meu,
Bogatiile Tale in saracia mea,
Slava Ta in valea mea.


joi, 29 noiembrie 2012

Stii de ce iubesc iubirea?


Stii de ce iubesc iubire?
Pentru ca are forma ta...
Pentru ca toate definitiile nu le-am inteles pana nu mi-ai zambit...
Atunci, fara cuvinte, am priceput...

Iubesc iubirea,
pentru ca am invatat sa ma ascund in El atunci cand umbra ta lipseste…
Iubesc felul in care mi-ai aratat ca fara El de mana cu noi,
nu exista teren sigur pentru drumul de maine...
M-ai invatat, iubindu-ma, sa ajung dependenta de Cer.

Nu cunosteam culoarea rasului atat de senina,
Nici apusurile atat de perfecte…
Nici zborul impiedicat al porumbeilor, nu-l privisem atat de atent pana atunci…
Cu tine, toate lucrurile mici par mari.. si lucrurile mari nu mai exista...

Pentru ca ai fost raspuns
Si zambet, si ras….
Si pentru toate culorile universului ce si-au gasit loc in ochii tai…
Pentru prezenta Lui cand rostesti cuvinte…
Pentru linistea ce-mi aduce sarutul tau pe frunte…
si puterea ce-ai primit sa-mi alungi toate indoielile… si frica…
Si pentru ca in aceeasi incapere locuiesc si fericirea si lacrima…
Iubesc iubirea…

… Iubirea-mi esti tu… in El!

miercuri, 28 noiembrie 2012

Defectul nostru


O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si le cãra pe dupã gât. Un vas era crãpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa. 

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea doar pe jumãtate. Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumãtate de apã. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu putea face decât jumãtate din munca pentru care fusese menit! 

Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor: "Mã simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!" 
Bãtrâna a zâmbit, "Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insã pe cealaltã nu?" Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care improspãteazã casa." 

Morala

Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât de interesantã si ne rãsplãtesc atât de mult!

Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea. Deci nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastrã a drumului!

marți, 27 noiembrie 2012

La Peniel


Acolo unde am văzut Faţa lui Dumnezeu...
Acelaş loc unde s-a luptat Iacov cu însuşi Atotputernicul...
Acolo unde numele lui a fost binecuvântat fiindcă nu a vrut să lase binecuvântarea să fugă odată cu revărsatul zorilor...
Acolo unde s-a născut poporul Lui, unde numele i-a fost schimbat din Iacov în Israel...
Acolo unde a început totul... cu o lupă crâncenă între om şi Dumnezeu... din care omul a ieşit înfrânt dar binecuvântat..
acolo... de unde a ieşit şchiopătând, dar fericit, fiindcă a văzut Faţa Domnului lui...
Într-un loc nu oarecare, ci unul unde s-a născut o istorie...
Începutul...
acolo unde pentru prima dată omul a cerşit mila Dumnezeului Cerurilor...
Acolo... la Peniel... vin şi eu Tată, să mă lupt, nu cu Tine,
ci cu omul dinăuntrul meu, chiar şi cu riscul de a rămâne
şchiop toată viaţa, dar ştiu că voi avea oportunitatea să
văd Faţa Ta şi
să-ţi cersesc binecuvântarea....

luni, 26 noiembrie 2012

S-ar mai uita si Dumnezeu spre noi...

Mi-e sufletul uscat de-atatea lacrimi si ma intreb de ce mai vrea sa ramana aici.
De ce mai poarta inca acel fir de speranta, cum ca totul se va schimba... si va fi altfel intr-o buna zi...

Am intalnit oameni neatenti, oameni reci, oameni nepasatori de sufletul si cresterea altora, si asta doare...
Am intalnit falsul aproape la fiecare pas...
asa ca atunci cand, prin surprindere, intalnesc persoane calde si atente, ma opresc si-ncep sa le iubesc.

De-ar intelege lumea ca am fost creati sa crestem impreuna, nu sa ne "ucidem" prin cuvinte..
De-ar intelege unii ca atentia si ingrijirea daruita celui de langa noi, ne face mai buni, mai calzi... mai rari...
De-am stii sa ne educam vorba si sa alegem cand sa vorbim si cand sa tacem...
de-am stii sa oprim pacatul la timp, sa nu lasam barfa sa-si faca loc, nici in noi, nici in altii...
de-am stii sa iubim mai presus de fizic si tot ce-i omenesc...
de-am stii sa ne judecam pe noi, si doar pe noi, intelegand ca judecata celorlalti nu ne apartine, ci este a lui Dumnezeu...
de-am stii sa ne intrebam de ce unii fac ce fac, si ce-i determina sa actioneze astfel, nu am mai avea timp sa-i condamnam nestiutori...
de-am stii iubi sufletul, nu doar pe interes sau pentru pozitie...
de-am stii vorbi doar despre ce cunoastem...
de-am concentra atentia asupre celor ce-i avem in casa, inainte de-a intra in aducatia altora, ce nu ne priveste...
de-am pretinde ca il cunoastem pe deplin pe Dumnezeu, nu pe cel de langa noi doar ca sa-l folosim pretext de judecata...
de-am invata sa nu mai face diferente intre noi, de ne-am iubi asa cum ne-a fost dat...
de-am cauta sa implinim Cuvantul nu dupa cum ne place, ci dupa cum ne cere Cel de sus...
de-am tine-aproape invatatura curata, in loc sa o modificam dupa cum ne-ar putea salva din situatie...
de-am predica uneori, pur si simplu, si-apoi de-am implini ce predicam...
de-am cauta sa masuram cu aceeasi masura si pe unul si pe ceilalti, la fel...
de-am incerca mai degraba sa stergem lacrima cuiva, in loc sa-l atacam cu reprosuri...
de-am stii sa ne alegem cuvintele inainte de-a rani de moarte...
de-am fi mai interesati de ridicarea celui de langa noi, decat de propria noastra comoditate
de-am stii sa ne purtam povara unul altuia, decat sa ne impovaram unii pe altii...
de-am putea oferi aceeasi credibilitate si celui din stanga ca celui din dreapta...
de-am stii sa crestem impreuna, nu pe rand...
de-am intelege ca nu suntem vesnici, si ca intr-o zi locul nostru va fi luat ..
de-am iubi la fel de smeriti si sus, cum am iubit si cand eram jos...
de-am stii sa fim oameni buni, in loc de oameni rai...
de-am astepta de la cei din jur doar atat cat au asteptat si altii de la noi...
de nu am pretinde ca suntem mai importanti, sau mai intelepti, sau mai buni, sau mai mantuiti, decat cel de langa noi...
de-am stii sa ne smerim...
s-ar mai uita si Dumnezeu spre noi!


Ungerea de searã


Am pe inima să împărtășesc ceva cu voi...ceva ce și eu am învățat... acum câteva zile...
 Am învățat, că avem nevoie de ungere...și nu orice fel de ungere...
Avem nevoie...de ungerea de seară...

Să mă explic...
Acum mii de ani în urmă... înainte de a se naște Cel care va însemna începutul Erei Noastre, păstorii, dacă vroiau să își păstreze turma întreagă și sănătoasă, erau obligați să facă fiecarei oi, în fiecarea seara... ungerea... și începea turnând untdelemn pe cap... ca apoi să toarne pe tot corpul...

Exista o insectă, care își găsește locul preferat în urechea oii... și produce un așa zgomot încât ajunge să ducă la disperare animalul blând și să îl transforme în unul sălbatic... obligând oaia să își lovească capul de stânci ca insecta să părăsească urechea acesteia...
Astfel, oile ajungeau seara, la staul, rănite... cu sângele prelingându-se pe ochi.. pe urechi... și pe lâna lor albă...
De prea multe ori, ajungeau în pragul nebuniei, din cauza acelui zgomot ce nu înceta...
Păstorul, lua fiecare oaie în parte, și îi turna untdelemn pe cap, acesta întrând în ureche, și astfel sufocând insecta producându-i moartea... Așa erau eliberate oile.
Untdelemnul, mai avea și funcția de a vindeca peste noapte rănile create peste zi...

Mi-am dat seama , că avem nevoie, ca și oile, de ungerea de seara... o ungere Sfântă... din Cuvântul Său... ca să ne alunge temerile... și "insectele" capabile să ne ducă în pierzare...
Avem nevoie de Ungerea de seara... ca peste noapte să fim vindecați de rănile ce poate, uneori chiar noi le-am produs în ziua ce a trecut, crezând că astfel vom scăpa de îngrijorările și capcanele lumii întunecate în care trăim!
Avem nevoie de Ungerea de Seară... o ungere Sfântă... pentru a putea începe o nouă dimineață... o noua zi... vindecați... poate uneori, luând-o de la capăt... ajungând seara, din nou răniți... dar cu timpul vom învăța... vom învăța că nu suntem singuri... nu suntem la voia întâmplării.. și că Există Cineva.. un Pastor, gata să ne lege rănile... să ne îngrijească sufletul... și să ne facă ungerea în fiecare seară.. ca astfel să ne odihnim, liniștiți, în siguranță...
De azi înainte...am să caut ungerea Lui!
Pentru că vreau să fiu vindecatăa de rănile ce-mi zdrobesc sufletul !


... Eu, Ligia...

duminică, 25 noiembrie 2012

Dragostea


Dragostea? …

Cred ca Dragostea e acea farama ce o scapi undeva, si fara sa stii sau sa iti dai seama, se hranesc cersetorii, si fetele triste… asa, din putinul tau uitat.
                Dragostea  e coltul acela de camera ascuns de ochii tai si prafuit, pe care razele soarelui totusi il mangaie…
                Dragostea e linistea care o-ntalnesti in mijlocul furtunilor, cand singurul lucru ce crezi ca-ti mai ramane, este sa astepti sa te scufunzi…
                Dragostea te tine la suprafata…
                Dragostea este raspunsul tuturor intrebarilor… chiar si a celor care inca nu s-au pus…

Dragostea pare ceva de neatins… in schimb, daca am avea ochii suficient de deschisi, ne-ar prinde de mana si am strabate asa bulevarde, orase, tari… continente… galaxii…
                Dragostea este particica de putere care ne lipseste cand cel mai mult o asteptam, si forta care ne-ntalneste cand cel mai mult avem nevoie…
                Dragostea ajunge mereu la noi, la timpul potrivit…
nu are ceasul inaintat… nici in urma pus…
                Dragostea ne completeaza atunci cand locul ei a fost suficient de slefuit si modelat, incat sa intre perfect in planul si viata noastra… fara goluri… sau inghesuieli…
               
Dragostea ne aduce Cerul mai aproape…
Dragostea ne face mai melancolici… mai poeti… mai reali… mai oameni…

Eu am intalnit-o nu de mult… si acum, privind in urma… ma bucur de felul ei discret de-a patrunde in viata mea…
                Daca izbucnea asa cum ceream de atatea ori in rugaciuni… ma gasea cu mainile pline de mine si cu ochii pe jumatate inchisi….

                Cu pasi marunti dar siguri… imi deschide inima spre lumi necunoscute… si totusi atat de dragi…
Dragostea…  cat timp am asteptat, m-a invatat ca “ orice lucru isi are vremea lui… “

-Eclasiastul 3:1-

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Cu adevãrat important


Un bãstinas american si prietenul lui treceau, in centrul orasului New York, pe lângã Times Square in Manhattan. Era in timpul prânzului si strãzile erau pline de oameni. Masinile claxonau, frânele taxiurilor scârtâiau pe la colturi, sirenele zornãiau, sunetele orasului erau asurzitoare.

Deodatã, bãstinasul spune, "Aud un greiere!"
Prietenul sau spune: "Ce? Esti nebun? Cum poti sa auzi un greiere in gãlãgia asta!"
"Nu, sunt sigur!" a spus el, "Am auzit un greiere!".
"E o nebunie," i-a rãspuns prietenul.

Insa el asculta cu atentie un moment, si apoi se îndreptã, traversând strada, spre un ghiveci de ciment, in care cresteau niste plante. S-a uitat in ele si pe sub crengile lor, a descoperit un mic greiere.

Amicul sau a fost pur si simplu uimit. "E incredibil! Cred ca ai urechi supraomenesti!"
"Nu", a spus bãstinasul. "Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei sa asculti." 
"Dar nu se poate!" a spus prietenul. "N-as putea auzi un greier, in asa o gãlãgie."
"Da, într-adevãr," a venit replica. " Depinde ce este cu adevãrat important pentru tine . Hai sã-ti arãt!"

A bãgat mana in buzunar si a scos câteva monede, pe care, in mod discret, le-a scãpat pe trotuar.
Atunci, in ciuda zgomotului soselei aglomerate, care le surzea urechile, au putut observa pe o raza de 20 de metri distantã, fiecare cap întorcându-se sã vadã dacã banii cãzuti nu erau ai lor. 
"Ai înteles ce vreau sã spun?" a întrebat bãstinasul american. "Totul depinde de ce este important pentru tine."


autor necunoscut

vineri, 23 noiembrie 2012

Esti special


 Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.

Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.

Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.
Tot stelute primeau si cei talentati unii; puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sarii peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute… Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.

Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma.
Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!

Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.
- Merita multimea asta de buline negre, isi spuneau omuletii unii altora.
- Este clar ca nu e bun de nimic!

Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el: „Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el.
In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.
Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.
- Ca ea vreau sa fiu!, ii trecu prim minte lui Pancinello. Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!
Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.
- Nu este mare lucru, ii raspunse ea. In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.
- Pe Eli?
- Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.
- Dar de ce?
- Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.
- Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?, striga el dupa ea.
Insa Lucia nu-l mai auzii. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.

- Dar nu este drept!, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli.
Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:
- Eu aici nu raman!, si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:
- Pancinello, tu esti?, se auzi un glas patrunzator. Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!
Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.
- Stii cum ma cheama?, il intreba Pancinello.

- Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat! Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca. Hmm… Se pare ca ai adunat ceva etichete…
- Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!
- Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!
- Chiar nu-ti pasa?
- Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!

Pancinello incepu sa rada:
- Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?
Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:
- Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!
Nimeni… niciodata… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
- In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine, continua apoi Eli.
- Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, raspunse Pancinello.
- Stiu, mi-a povestit despre tine.
- De ea de ce nu se prind etichetele?
- Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!
- Cum adica?
- Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?
- Pai, nu prea…
- Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.

Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:
- Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!
Pancinello nu se opri din mers, dar gandi: “Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!”
Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina…


autor: Max Lucado

joi, 22 noiembrie 2012

Depãrtãri



e prea frig aici,
departe de soare....
e prea nins tot gândul si sufletul meu ...
e prea înegritã privirea, de oameni
ce nu-mi înteleg zborul stingher ...

mi-e prea departe,
si steaua si luna...
si vesnicia...
cred uneori...

dar sunt depãrtãri ce pot sã duc lipsã
si-ndepãrtãri care mã dor...

luni, 12 noiembrie 2012

Cand ne-am cunoscut (VI)

M-am furisat afara din camera, mi-am luat geaca subtire de primavara, am incaltat pantofii negrii, si-am coborat din nou scarile.
Peste oras picura linistit, de primavara.

Cand am ajuns la locul intalnirii, o masina cu geamuri fumurii astepta in ploaie.
Pret de cateva clipe, m-am oprit, cautand un semn sau un gest. Mi-am dat seama ca nu putea fi recunoscuta de cineva atata timp cat fularul imi acoperea chipul aproape in totalitate.
M-am apropiat putin mai mult si am facut un semn simplu cu mana.
A coborat din masina, si-a luat bagajul si cu zambet timid ne-am salutat...
acolo, pe-un bulevard aglomerat si ploios, intr-o seara de primavara rece...

Am petrecut urmatoarele ore, intr-o conversatie deschisa si plina de rasete,
apoi la cina cu parintii mei,
si glume despre ardeleni si moldoveni (venite din partea mamei, pe cand inca nu realiza ca moldovean e si el).
*Rasetele au fost mai mari dupa ce-a aflat.

Intr-o atmosfera placuta si relaxata,
m-a "deranjat" un gand ciudat... : "Si dacã locul lui este aici?"

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Chem vântul...

Când mã simt departe,
chem vântul si Te-aduce-aproape.

Când nu mai am puteri sã-mi atintesc ochii spre Soare, chem vântul si-mi odihnesc privirea-n dansul crengilor, sub ploaie.

Când lacrimile-mi îngrãdesc visele,
chem vântul si-mi aduci sperantele.

Când mâinile-mi scapã rugãciunile,
chem vântul si-aduni iar cuvintele...

Când buzele-mi uitã a Te rosti, Dumnezeule...
Chem vântul si-ntorci amintirile...

Când pasii merg cãlcând prea greu spre munte
Chem vântul si-mi trimiti puterile...

Când genunchii îmi lovesc podelele
Chem vântul si îmi vindeci rãnile...


-L.T.-



luni, 5 noiembrie 2012

Esti (o) parte

Mã întreb uneori, mai ales în ultima vreme, dacã locul unde sunt este locul în care Dumnezeu mã vrea.
Îl întreb mult si des, dar încã nu am primit nici un rãspuns.... (sau poate da?)

Zilele trecute pregãteam lectia pentru scoala duminicalã, despre Caleb si Iosua, si mi-am dat seama cã desi cunosteam istoria lor, niciodatã nu m-am oprit asupra ei pentru a cãuta detalii.
De data aceasta am gãsit ceva simplu, dar relevant pentru mine:
Dumnezeu ne cunoaste individual, dar ne vrea împreunã.

Iosua si Caleb au fost singurii care au sustinut posibilitatea de-a cuceri Canaanul.
Doar ei doi din 12, asa cã balanta s-a înclinat în favoarea majoritãtii, pentru cã viata merge asa: indiferent de valori si scop, spiritul de turmã conduce.
Dumnezeu s-a înfuriat (pe bunã dreptate) pe cei 10 si pe poporul influentat de ei, si-a hotãrât sã-i ameteascã în jurul unui munte timp de 40 de ani, ca sã fie sigur ca le pare rãu.
Patruzeci de ani în care, dacã-si lungeau putin gâtul, puteau vedea pãmântul promis, dar nu aveau curajul nici permisiunea divinã de-a pãsi în el.
În tot acest timp, s-au învârtit în cerc (ca o gãinã beatã) poporul întreg în frunte cu Moise, Iosua si Caleb.

Si-acum întrebarea este clarã: De ce au fost pedepsiti (si) cei doi care mergeau "împotriva curentului"?
Simplu.
Pentru cã Dumnezeu a numit poporul de evrei - Israel - cu Iosua si Caleb la pachet, nu separat.

E adevãrat cã, privitã dintr-un anumit unghi, situatia ar pãrea nedreaptã,
dar dacã ne oprim putin mai atenti asupra problemei, perspectiva se schimbã.
Iosua urma sã fie urmãtorul conducãtor al unui popor exagerat de binecuvântat dar extrem de încãpãtânat si mofturos. Pregãtirea lui cerea timp... 40 de ani de studiu, practicã si teorie lângã cel mai experimentat conducãtor în domeniu: Moise.
Asa cã, învartindu-se în jurul muntelui, asta a fãcut.
Rezultatele se observã la sfârsit, când apele Iordanului se opresc, zidurile Ierihonului se fac praf, Ai-ul este sters de pe fata pãmântului si soarele uitã sã mai apunã.
O epoca de Aur al poporului Israel, sub conducerea unui singur om, care a stiut când trebuie sã înghitã si sã rabde, si cum sã foloseasca timpul în favoarea lui.

Vreau sã cred cã avea si Iosua un loc mai ascuns, unde plângea când simtea cã toate privirile din jur îl strãpung. Cã timp de 40 de ani, o fi avut si momente în care se-ntreba ce-ar fi fost dacã ...?
Sunt aproape sigurã cã si Caleb avea întrebãrile si îndoielile lui.
S-au întâlnit cu Moise, au discutat cu toate celelalte cãpetenii; era subiectul nelipsit de la cinã, în familie.
Si când s-au vãzut la marginea prãpastiei, la rãscruce de drum, în fata optiunii de-a alege dacã pleacã sau rãmân, au ales, cântãrind toate momentele, minunile si binecuvântãrile din vremurile bune,
si-au rãmas. Pentru cã au înteles cã ei sunt parte din acelasi trup.
Au crescut printre mãri despicate si ape iesite din stânci,
au avut meniul cerului zeci de ani (prepelite si manã),
au învãtat Legea si legile Lui,
au vãzut bãtãlii câstigate dar si bãtãlii (sufletesti) pierdute.
Tot ce erau acum era rezultatul trãirilor din trecut, si nu puteau... pur si simplu nu puteau pleca atât de usor, doar pentru cã ei au fost singurii neîndreptãtiti.
Si au rãmas.
Au rãmas acolo unde Dumnezeu îi dorea, chiar dacã circumstantele si oamenii erau nedrepti.
Chiar dacã s-au simtit singuri; doi între zeci, si sute si mii...
Au rãmas pentru cã Dumnezeu, atunci când nu ne vorbeste clar si rãspicat, înseamnã cã pune la încercare credinciosia noastrã.

Asta nu înseamnã cã trebuie sã te lasi condus de turmã, de ideile preconcepute sau obiceiurile lor. Asta înseamnã sã rãmâi ferm în mijlocul furtunii, neclintit în credintã si principii.
Doar atunci... dupã ce "plimbarea" prin pustiu sfârseste, vei primi rãsplata meritatã. Pânã atunci nimic.
Doar câte o "lungire de gât" din când în când, ca sã vezi dincolo de multime, Tara promisã,
ca sã nu-ti pierzi puterea si curajul.
Asa cã rãmâi.
Dacã nu stii ce se întâmplã cu tine, cu ei, cu locul în care esti... si dacã nu primesti rãspuns...
încã rãmâi...
Este foarte posibil sã fi un Iosua si încã sã nu stii...


vineri, 19 octombrie 2012

Cand ne-am cunoscut (V)



In timp ce inchideam telefonul si urcam scarile, rasunau cuvintele lui:
- "In maxim 3 ore ajungem. Ma aduce cineva cu masina."

Dupa luni intregi de luptat cu sentimentele si visele, acum nu simteam nici o urma de emotie. Eforturile mele aveau rezultate.
Probabilitatea ca poate nimic din tot ce noi ne-am propus nu se va´mplini, mi-am facut-o colega de drum, si acum nu mai gaseam acea urma de iluzie.
Pana la urma, e normal nu? Am reusit sa-mi protejez inima de vise false.
Totusi, era o raceala-n mine nestiuta pana atunci.

M-am asezat undeva langa geam sa ascult stropii de ploaie, mi-am luat o carte si am inceput sa citesc... mai aveam inca timp.

(va urma)...

luni, 15 octombrie 2012

Cand ne-am cunoscut...(IV)

Intr-o zi, in timp ce afara cadea ultima ploaie de primavara...
In timp ce vorbeam despre intalnirea ce va avea loc peste cateva zile...printre diferite subiecte, s-a strecurat (nu stiu cum) subiectul "relatii".
Stiam ca e un taram minat dar pur si simplu conversatia a "curs".
Mi-a spus ca se roaga. Se roaga pentru viitorul lui si viitoarea "ea".
I-am spus si eu ca ma rog pe un "el".
Am ajuns la concluzia ca amandoi suntem in asteptare, o asteptare frumoasa dar "periculoasa" daca nu vom avea grija de sentimente.
Asa ca am incheiat subiectul acesta...
Stiam fiecare ce avem de facut.

Am inchis calculatorul, m-am furisat in pat, si fiind prea obosita sa citesc, m-am rugat.
In timp ce-I ceream liniste si ordine in suflet, am primit, de la Autorul unic al Dragostei, siguranta.
Acea singuranta in care nu exista indoiala, nici neliniste, nici graba. O singuranta deplina ca El conduce fiecare suflet si fiecare intamplare.

Atunci, in seara aceea ploioasa de primavara tarzie, am avut pentru prima data sentimentul ca ma aflu in toiul rezolvarii acestei asteptari.
Pentru prima data simteam ca acel "el" pentru care ma rugam de-atatia ani, e mult mai aproape decat credeam...
ca trebuie doar putin sa mai astept...

(va continua)...

joi, 11 octombrie 2012

Cand ne-am cunoscut...(III)

Perioada asteptarii a fost o perioada frumoasa, chiar daca uneori cu lupte aspre la nivel de suflet.
Am cunoscut oameni noi cu vise si planuri frumoase.
Am participat la evenimente unde tinerii te-nconjurau cu imbratisari si cantece.
Am reintalnit prieteni vechi si amintiri dragi.
A fost o perioada a dedicarii totale. Ore intregi petrecute pe drumuri, la repetitii, seri tarzii citind si planificand proiecte. Tabere si conferinte. Concerte.

Acum ca a trecut, pot spune ca am avut o adolescenta deosebita si plina de oameni. Am invatat in tot acest timp lucruri pe care de-acum inainte nu voi mai avea oportunitatea sa le invat, pentru ca vremea lor a trecut si acum este vremea altor lucruri, experiente, oameni si trairi.
Ma bucur ca am folosit, atat cat am stiut de bine, adolescenta mea, pentru a aduna cat mai multe lectii de viata.
Am slujit, am citit pana la epuizare; am iesit, am cunoscut suflete... v-am scris despre tot ce traiam.

Sunt multumita, privind in urma, de ceea ce am reusit singura impreuna cu El.
Poate tu ai parte de un grup bine organizat de adolescenti, in care puteti vorbi deschis despre teme delicate. Profita la maxim de aceasta ocazie. Eu nu am avut-o.
Poate ai un frate mai mare sau o sora, care deja a trecut de perioada adolescentei, cu toate luptele ei. Foloseste aceasta binecuvantare in folosul tau. Eu am un frate mai mic.
Poate ai prilejul de-a invata intr-o scoala cu anturaj crestin, unde discutiile pot fi mult mai relaxate si mai usoare. Nu scapa aceasta ocazie. Eu am fost singura romanca crestina din scoala mea.

M-am refugiat in El. Am cautat disperata raspuns la intrebarile mele.
Am avut de ales si am ales optiunea aceasta.
In timp ce plangeam, uneori de singuratate, alteori de neputinta, ma rugam sa se mute muntii pentru rezolvarea problemelor mele.
Cand esti adolescent toate incercarile par uriase si cand te afli in fata lor, mereu te intrebi daca vei putea trece (si) peste asta.
Cu El langa mine am trecut.
Si mai mult decat atat... am trecut frumos.

(va continua)...

miercuri, 10 octombrie 2012

Cand ne-am cunoscut...(II)

Era sfarsit de aprilie.
Printre examene si invatat, reuseam totusi sa vorbim in fiecare seara.
Discutiile noastre deveneau tot mai interesante.
Cu cat se apropia mai mult venirea lui cu atat vorbeam mai mult despre organizarea si subiectul intalnirii de tineret... si uneori, despre noi...

Eram hotarata sa nu cedez in fata sentimentelor ce-si cautau un loc.
Stiam ca trebuie sa astept un raspuns clar la toate rugaciunile inaltate pana atunci.
Prin mintea mea treceau zeci de citate culese din cartile citite.
Imi aminteam de fiecare cuvant scris in asteptare.
Serile, cand nu reuseam sa adorm, citeam si ma rugam. Era singura forma prin care stiam ca-mi pot controla sentimentele.
Rugaciunile uneori erau rostite pana adormeam.
Aveam nevoie de o stapanire totala a tot ceea ce insemna emotie, ca sa-mi pot concentra gandul asupra examenelor care erau pe sfarsit. Uneori, de cele mai multe ori, reuseam, dar alteori nu.

Cel mai greu mi-a fost sa pun in practica tot ceea ce imi doream sa fac in astfel de momente.
Tanjeam sa iubesc si sa fiu iubita, dar stiam ca ma aflu pe marginea unei prapastii. Stiam ca daca nu voi avea grija de gandurile, sentimentele si inima mea, riscul poate fi fatal. Asa ca incercam sa-mi aglomerez mintea citind, invatand, relaxandu-ma citind si iar invatand. Rugaciunile erau o forma de-a´mi petrece timpul liber.

Imi amintesc de acea perioada, ca fiind una in care nu am scris atat de mult, de teama sa nu se strecoare printre cuvinte sentimente noi spre cineva concret. De teama sa nu-l limitez pe Dumnezeu la ce as vrea eu.
Si nu a fost deloc usor.
Pretul pentru acest efort de-a ramane in preajma planurilor Lui, a fost scrisul... luni intregi in care stiloul s-a odihnit pe masa, pentru ca teama de-a´mi confunda inima mai mult era prea mare.

Atunci mi-am dat seama ca Dumnezeu ne cere renuntare uneori, pentru a putea duce la implinire Planul Lui. Si renuntare nu inseamna a indeparta ceva de care oricum te poti lipsi...
renuntare inseamna dezlipire de ceva ce face parte din tine, o actiune ce doare profund.

Acea perioada de primavara a fost perioada slefuirii mele.

(va continua)...

marți, 9 octombrie 2012

Cand ne-am cunoscut...(I)

Cand ne-am cunoscut era o zi de mai.

Povestea noastra incepe mult mai devreme.
Cu ani in urma, am "dat" unul de altul, dar vorbeam rar.
Pasiunile noastre erau diferite insa totusi se completau;
eu pasionata de carti si cuvinte, de scris, de dragul de-a informa, de actualitati, de stiri, de noutati;
el indragea fotografia si arta imaginii.

S-a intamplat, undeva-n´apropierea sarbatorilor, sa descoperim prieteni comuni, ceea ce a devenit un subiect de conversatie in plus.
Cu toate acestea, vorbeam rar din lipsa de timp de cele mai multe ori. Amandoi eram implicati in diferite activitati si amandoi aveam inca scoala.
Saptamanile au trecut, timp in care fiecare era ocupat cu pasiunea lui.

Ne cunosteam prea putin unul pe celalalt, pana intr-o zi (undeva la inceput de an) cand ne-am trezit vorbind zeci de minute in sir (conversatiile noastre anterioare niciodata nu au depasit 10 minute).
Am vorbit despre fotografie, despre scris, despre probleme tinerilor din generatia noastra, despre slujire, despre muzica, despre scoala si istorie.
Era, fara sa stim, prima conversatie din sutele care urmau sa vina...
Cand iarna era pe sfarsit, deja stiam felul de gandire al celuilalt, cunosteam problemele cu care se confrunta si prietenii de care era inconjurat.
Niciodata, in tot acest timp nu am vorbit despre vise, despre planuri sau viitor. Toate conversatiile noastre se-nvarteau in jurul prezentului.

Cand primele crengi incepeau sa infloreasca afara, programam cu echipa de tineret intalnirile de primavara.
Am asezat propunerea mea pe masa.
Pentru intalnirea din luna mai urma sa fie el invitatul, profitand de faptul ca se va afla prin Peninsula in perioada aceea. Consideram (atat cat il cunosteam deja) ca are multe de oferit si noi multe de invatat.
Toti au acceptat propunerea.

Timpul curgea repede.
Toate strazile orasului se-mbracau de primavara...

(va continua)...

miercuri, 26 septembrie 2012

Stiai?

1. Cand o persoana moare auzul este ultimul simt perceput. Vazul este primul care dispare.



2. Celulele care compun creierul uman pot absorbi de pana la 5 ori mai multa informatie decat cuprinde toata Enciclopedia Britanica.

3. Corpul omenesc elibereaza in 30 de minute destula energie cat sa incalzesti un litru de apa.

4. Cea mai mare celula a corpului este ovulul, iar cea mai mica spermatozoidul.

5. Corpul unui om are: destul potasiu pentru a provoca explozia unui tun de jucarie; destul zahar pentru a umple un borcan; destula grasime pentru a face sapte bucati de sapun; destul fier pentru a face un cui; destul sulf pentru a deparazita un caine.


6. Corpul utilizeaza 300 muschi pentru a tine corpul in pozitie stabila, dreapta.


7. Creierul continua sa transmita semnale sub forma de impulsuri electrice timp de aproximativ 37 de ore dupa moarte.


8. Daca cantitatea de apa din corpul omenesc este redusa cu 1% iti va fi sete, iar daca este redusa cu 10% vei muri.


9. Daca toti cei 600 de muschi ai corpului uman s-ar incorda in acelasi timp si in aceeasi directie, omul ar putea ridica o greutate de 25 de tone.


10. De-a lungul unei vieti, o persoana isi petrece 6 ani visand.


11. Din punct de vedere fizic o femeie poate naste treizeci si cinci de copii de-a lungul vietii.


12. Dintii unui om sunt tari aproape ca piatra.


13. Durata vietii unei celule intestinale este de 12 ore. Cea a unei celule a peretelui stomacului este de doua zile. O celula din piele traieste 4 saptamani. O celula nervoasa poate trai pana la 60 de ani.


14. Fatul viseaza aproape tot timpul. Cei care sunt nascuti prematur vor visa mai mult la maturitate.


15. Femurul este mai tare decat betonul.


16. Greutatea corpului omenesc este de 50 de ori mai mare decat a cea a creierului.


17. In corpul uman exista suficient fosfor pentru a crea 250 de chibrituri.


18. In corpul uman sunt mai mult de 12.00 de km de vase de sange.


19. Inaltimea omului variaza in timpul zilei. Dimineata suntem cu un cm mai inalti decat seara. Acest lucru se intampla deoarece discurile intervertebrale se “taseaza” atunci cand stam in picioare, datorita greutatii propriului corp.


20. Inima bate de aproximativ 2.700.000.000 de ori de-a lungul vietii.


21. Inima femeii bate mai repede decat cea a barbatului.


22. Inima continua sa bata dupa ce este scoasa din corp. Chiar daca este taiata in bucati, muschii inimii vor continua sa bata.


23. Mai mult de un miliard de bacterii sunt pe fiecare laba a piciorului


24. Majoritatea barbatilor petrec 3.300 ore din viata pentru a se barbieri. Daca nu ar fi barbierita, barba ar putea ajunge la 9 metri intr-o viata de om.


25. Mandibula este cel mai dur os din organism.


26. Muschiul ochiului este cel mai rapid din organism. El se contracta in mai putin de o sutime de secunda.


27. Nu se poate stranuta cu ochii deschisi.


28. Numarul de neuroni din creierul uman este astronomic, aceste ajunge la 100 de miliarde de celule nervoase.


29. Omul are aproximativ 76 000 de fire de par pe cap.


30. O persoana obisnuita respira cam 74 de milioane de litri de aer de-a lungul vietii.


31. Pe un centimetru patrat de piele se afla aproximativ sase milioane de celule, 5000 de receptori, 15 glande sebacee, 200 fibre nociceptive (pentru durere), 10-25 receptori tactili si corpusculi termosensibili, patru metri de fibre nervoase, un metru de vase sanguine, si peste 100 de glande sudoripare.


32. Persoanele dreptace traiesc, in medie, cu noua ani mai mult decat cei stangaci.


33. Pielea cantareste in medie cam de 2 ori cat creierul aceleiasi persoane.


34. Puse cap la cap venele, arterele si capilarele unui adult ar ajunge pentru inconjurul Pamantului de aproape patru ori


35. Sunt necesare aproximativ 200.000 de incruntari pentru aparitia unui rid permanent deasupra sprancenelor.


36. Toti bebelusii se nasc cu ochii albastri. Dupa cateva ore de la nastere, culoarea se poate schimba. Majoritatea oamenilor ajung pana la urma sa aiba ochi de alta culoare.


37. Un creier uman genereaza mai multe impulsuri electrice intr-o zi decat toate telefoanele din lume.


38. Un stranut iese din gura cu o viteza de peste 965 km/h.


39. Urechile pot distinge peste 300 000 de tonalitati.


40. Daca saliva nu poate dizolva ceva, atunci nici nu putem simti gustul.


41. Dupa mesele bogate se spune ca auzul nostru scade. Nu mai percepem sunetele din jurul nostru la fel de bine, chiar si atentia scade.


42. Iti folosesti aproximativ 200 de muschi cand faci un pas mergand.


43. Matematicianul John von Neumann a calculat ca mintea umana poate inmagazina 280 de catralioane de biti de memorie.


44. Mozart isi scria intreaga opera muzicala in minte, auzind si perfectionand fiecare nota in parte, si abia apoi o asternea pe hartie.


45. O persoana din 2 miliarde va trai pana la varsta de 116 ani sau mai mult.


sâmbătă, 22 septembrie 2012

Relatia pãrinti-adolescent

Adolescenta incepe la aproximativ 10-11 ani si se sfarseste tot aproximativ pe la 18 - 19 ani, dar se poate prelungi pana la 21 de ani, in unele cazuri.
E semn ca ceva merge rau? Nici gand.
E semn ca suntem atat de diferiti incat corpul trebuie sa se adapteze in functie de structura si organismul nostru.
Asta inseamna ca pentru unii adolescenta apare mai repede (sau mai tarziu) si pleaca mai repede (sau mai tarziu).

Nu exista o bariera de care sa ne lovim, cand pasim din copilarie in adolescenta. Nimeni nu te va avertiza "ai grija ca maine dimineata vei deveni adolescent."
Nici gand.
Este un proces treptat, de care ne vom da seama abea cand apar primele fire de par sub brat sau abea cand vom avea nevoie de sutien.

Sa stiti, dragi adolescenti, ca parintii vostri sunt cei care cel mai greu trec peste aceasta etapa.
Mama voastra va continua, poate chiar iritant uneori, sa va spuna ca trebuie sa mancati tot din farfurie, sau sa  va schimbe tinuta de zi dupa gusturile ei.
Sa nu credeti ca o face intentionat. Ea defapt vede ca voi incepeti sa cresteti necontrolat in inaltime si este poate prima care observa modificarile fizice din trupul vostru.
Daca tata se supara prea repede sau inca nu a schimbat cu o ora mai tarziu programul vostru de venit seara acasa, sa stiti ca nu este un gest intentionat. Ci pur si simplu, ii este teama de-a lasa putin din "lesa", ca nu cumva sa scapati de sub protectia lui prea repede, si sa va provoace daune ireversibile. Tatal vostru se ingrijoreaza pentru siguranta voastra.

Parintii vad modificarile ce se petrec in voi.
Cunosc adolescenti care de multe ori imi spun "mama si tata cred ca eu sunt inca tot un copil. Ma trateaza de parca as avea tot 7 ani".
Posibil. Posibil sa nu-si fi schimbat inca, in intregime, comportamentul lor fata de voi, dar ganditi-va la micile gesturi de incredere pe care vi le acorda;
 cand v-au dat acei bani pentru inghetata,
cand v-au lasat sa dormiti la prietena/prietenul cel mai bun, acasa.
Cand v-au organizat prima zi de nastere si cadoul lor nu a mai fost o masina teleghidata sau o papusa barbie.
Ei stiu ca voi cresteti.
Curand nu vor mai avea un copil, ci un adolescent in casa, cu toate lucrurile care acest lucru implica.
Ca adolescent, este greu sa calci peste orgoliu si sa deschizi acest subiect cu parintii... stiu, dar atunci cand prinzi curaj, intr-un moment de "slabiciune", vorbeste cu mama, sau cu tata... sau cu amandoi, si aminteste-le ca-i iubesti in continuare, cu o iubire de copil.

Imi amintesc, ca atunci cand aveam 6 - 7 ani, am scris prima mea scrisoare de "cerere de iertare" pentru parintii mei. (Nu-mi amintesc motivul exact.) Stiam ca i-am suparat pe amandoi, dar parca nu puteam sa le exprim regretul meu printr-un simplu "iarta-ma", si nu suportam sa-i vad tristi, mai ales cand stiam ca vina este a mea. Asa ca m-am trezit intr-o noapte, tarziu, am luat o foaie de hartie si un pix, si am inceput sa le spun de ce imi cer iertare. Am semnat cu un "va iubesc".
Dimineata, mi-am vazut parintii cu alti ochii. Erau zambitori, de parca nu s-ar fi intamplat nimic.
Mai tarziu aveam sa inteleg efectul care acele mici scrisori l-au avut asupra lor.
La varsta de 10-11 ani am renuntat la gestul acesta. Imi parea un gest prea copilaros pentru deja un (aproape) adolescent.
Primul lucru, dupa o discutie cu mama stil "parinti-adolescent", stiti ce mi-a spus?:
 "Candva scriai scrisori in care iti cereai iertare, dar astazi nu o mai faci."
Cu toate ca i-am intors spatele suparata, fiind sigura de mine ca am dreptate,  odata ce am inchis usa si am ramas singura in camera mea, am izbucnit in plans.

Parintii apreciaza gesturile noastre, oricat de copilaroase par uneori.
Adolescenta este acea perioada in care pierdem si cele mai mici detalii cu cei dragi, daca nu stim sa renuntam la "eu-l" nostru.

Dragi adolescenti, va inteleg, stiu cat este de injositor sa rada altii de noi sau pur si simplu sa ne creada incapabili. Dar va rog, nu faceti greseala de-a ascunde iubirea fata de parinti. Ei trebuie sa stie, cel putin in fiecare saptamana, ca-i iubiti.
Lasati macar un biletel, chiar daca apoi fugiti la scoala fara sa-i mai intalniti, pana seara tarziu.


Mi-am strâns resurse

Stam la inceput de an scolar, la inceput de rutina.
Melancolia zilelor de vara ne invaluie precum primele frunze de toamna cazute.
Inca rasuna in jur hitul zilelor calduroase, inca rasetele prietenilor se mai aud, desi indepartate.
Inca mai rasfoim fotografii recente cu soarele, nisipul si marea; cu vacanta perfecta sau calatoriile realizate in ultimele luni.
Inca mai pastram bronzul pentru care (unii) ne-am istovit atat de mult...
Dar suntem pregatiti pentru greul si realitatea ce urmeaza?
Indiferent de raspuns, suntem obligati.
Nu exista o alta optiune.

Vorbeam zilele trecute cu tinerii adolescenti ai generatiei noastre si ma uimeau cu buna lor dispozitie dupa luni de vacanta.
Pe unii i-am observat schimbati atat fizic cat si emotional.
Unii pareau diferiti prin comportament, caracter si gesturi.
Au inceput pe rand sa-mi povesteasca despre noul cerc de prieteni, fiecare in dreptul lui.
Toti pareau sa fie centrul de atentie al grupului.
Unele adolescente s-au imbujorat usor cand am deschis subiectul "baieti".
Dar nici baietii nu erau mai curajosi.
Nu am reusit sa dezvolt cu ei prea mult tema aceasta.
Ma intreb cum or sta la subiectul "suflet" si "citirea Bibliei".

Daca observam atenti adolescentii si tinerii din jur vom putea citi, fara dar si poate, in comportament, despre anturajul, emotiile si crezurile lor.
Nu ai nevoie de prea multa pregatire pentru asa ceva.
In functie de comportamentul, vocabularul si "mofturile" unui copil, aproape ca-ti poti imagina conversatiile care au loc in familie.
In functie de comportamentul, vocabularul si "mofturile" unui adolescent, aproape ca-ti poti imagina conversatiile care au loc in cercul lui de prieteni.

Inainte de a dezvolta fiecare subiect in parte, am cerut ajutorul unor prieteni si tineri, trecuti deja prin adolescenta, care doresc din tot sufletul sa traga un semnal de alarma "victimelor" acestei varste fragede.
Atentie la semnatura lor, sunt tineri cu renume ;).

Dragoste;
Cu privire la dragoste, trebuie in primul rand sa o caute la timpul potrivit, cand sunt pregatiti pentru o relatie, si asta depinde de fiecare. Daca vrei o relatie de durata, nu te grabi!!! Apoi, e nevoie si de implicarea lui Dumnezeu, sa stii ca e din partea Lui. Mai cred ca trebuie sa ne pese si de ce spun parintii, pentru ca ei ne vor binele si au experienta mai multa decat noi. Multi tineri iau ce vine, si se baga fara sa astepte… si apoi ajung la regrete. Totusi, bine ca mai sunt si altii, care tin la puritatea lor.   -Boboc – Dunamis - (artist hip-hop crestin)
Imi aduc aminte ca am ascultat un mesaj in care erai incurajat ca si tanar sa iti faci o lista de caracteristici care ti-ai dori ca viitorul partener sa le aiba… si m-am pus pe treaba. Am facut o intreaga lista care avea mai mult de 15 puncte. Pe masura ce reciteam lista, am inceput sa tot tai din ele, si pana la urma mi-am dat seama ca tot ce imi doream de la viitorul meu sot e sa il iubeasca la nebunie pe Dumnezeu, pentru ca daca o sa il iubeasca pe Dumnezeu o sa ma iubeasca si pe mine. Imi place ca Biblia spune ca Dumnezeu este dragoste (1 ioan 4:8). Un sfat? Cand cauti dragostea, cauta- L pe Dumnezeu in acea persoana, si cat de mult din El este in acea persoana, pentru ca doar asa o sa gasesti dragostea adevarata! -Adina Trâncã- (sotia cantaretului Sunny -VitaminaC- o pereche dedicata si implicata pe deplin in slujire)-
Credinta:
Au fost perioade in viata mea in care am crezut ca pot si singura. Chiar daca am avut succes poate, au fost cele mai nefericite timpuri pe care le-am trait. Hristos nu vrea ca noi sa o ducem rau sau sa fim priviti de lume ca niste ciudati, dar vrea sa ne facem vulnerabili in fara Lui. Asta inseamna o atitudine potrivita, o incredere in lucrurile pe care nu le vezi - credinta.  -Delia Filip- reporter TV- 
 Poate că ne este ruşine să nu afle lumea că suntem pocăiţi. Când eram adolescentă şi mergeam la biserică, mă rugam să nu mă vadă nimeni din şcoală. Greşit! Ar trebui să fim mândri cu Dumnezeu, să investim în relaţia noastră cu El şi să fim conştienţi că nu totul se întâmplă peste noapte. E nevoie de timp pe care să îl petrecem cu El. Câteodată suntem tentaţi să credem că nu merită. Nu e aşa, tânăr scump. Merită şi...oh, cât merită!  -Alina Ilioi- Jurnalist (Prezentatoare la emisiunea “Sanatate la 4 ace” si reporter Antena1)-

Anturaj:

Biblia ne spune spune să ne ferim nu de oameni, ci de oameni răi. Cine vrea să fie fericit își va alege cu grijă anturajul. Există o legătură între pretenii noștrii și fericirea noastră. (Ps. 1:1) Am auzit de-atâtea ori povestea tristă a unui anturaj greșit. Începea întotdeauna cu ,,era bun până când a început să fie prieten cu...” Anturajul ne influențează deciziile. Oamenii buni ne vor da sfaturi bune și viceversa. Anturajul ne influențează obiceiurile. Obiceiurile prietenilor mei vor fi într-o zi obiceiurile mele. ,,Spune-mi cu cine te împrietenești ca să-ți cum spun cum o să arați în viitor.”  -Marius Copil- (Pastor – Oradea)-
Tanarul, precum puiul de pasare, isi incerca aripile prin petrecerea unui timp oarecare ( ore zilnice) in cadrul unui grup, inainte de a prinde aripi in a se despartii total de cuibul parintesc. Deci ,anturajul e extreme de important.  -Ramona Trâncã- (Pedagog si mama)-

vineri, 21 septembrie 2012

Românii din strãinãtate


Nu mi-a placut niciodata omul care crede ca daca noi, romanii plecati in strainatate, castigam mai mult, inseamna ca ni se poate cere mai mult. Stii tu chiria care trebuie sa o platim?
Stii cat ne costa invatamantul, hrana, imbracamintea si cheltuielile?
Stii ca studiile noastre nu sunt valorate asa cum ar trebui sa fie?
Iti permiti sa ne judeci, dar mainile tale nu au fost niciodata zgariate de culesul strugurilor sau al capsunilor.
Ai fi in stare sa incepi viata iar de la 0?
Noi am facut-o cand nu mai credeam ca se poate.
Am tot inghitit, pana ieri.
Unii romani din tara au impresia ca noua, celor de peste hotare, ne merg lucrurile, nu bine ci foarte bine.
Totul a inceput de la vanzarea muzicii romanesti in strainatate. Deja exista un pret exact, minim, pentru vanzari inafara. Mai putin de 10 euro cd-ul, nu dam!
Atunci noi cu 10 euro nu-l cumparam.
"Hai mã, cã voi aveti!"
Asta a pus capac.
Adica da, posibil sa avem (totusi nu atat cat cred unii) pentru ca muncim, pentru ca ne-am sacrificat manichiura ca sa facem zilnic curat la altii, sau pentru ca am lasat diploma de master intr-un sertar, ca sa muncim in constructii. 
Si nu uitati, noi trebuie sa ducem in spate si imaginea lasata de romanii care nu au alta ocupatie decat "trasul prin maneca".(adica furtul, si alte activitati jignitoare).

Cunosc romani care traiesc bine in Romania, si isi permit sa refuze oferte de munca, doar pentru ca nu sunt in domeniul in care ei au terminat facultatea. (mi se pare imatur sa astepti sa devi inginer informatic peste noapte, cand inca nu s-a uscat cerneala de pe bancile facultatii).
Aici nu e asa. Daca nu credeti intrebati studentii care se intorc in tara sa faca facultatea sau sa termine liceul, dupa cateva incercari (in Spania).
Am incercat odata sa ofer bani profesorului de filozofie si m-a amenintat ca o singura propunere sa mai vada de genul acesta, si pot sa-mi iau adio de la diploma de bac. In Romania, incerci la un alt liceu, si ai rezolvat.
Am incercat sa-mi legalizez studiile in tara, dupa ce am terminat aici gradul de pedagogie, dar nici asa nu a functionat. Ii drept, am invatat lectia, si de data aceasta nu am mai oferit bani. Asa ca am ramas in fata portilor inchise.
Cunosc romani care au terminat facultati in Romania, cu tot cu diplome, si aici au grija de batranei singuri.
De ce?
Pentru ca ne adaptam.
Si cred ca acesta este si motivul pentru care si avem.
Nu neg. Exista si romani harnici in Romania, de care mi-e tare drag. Cand ii vad modesti si realisti, imi dau lacrimile. Dar sunt cei care traiesc modest nu bine (vorba cuiva).

Ferice de romanii care s-au descurcat (ei stiu cum) si nu duc lipsa de "mofturi neimplinite". 
Dar ma tot intreb, ce vina avem noi ca am plecat?
A fost decizia noastra. Sa nu credeti ca am uitat de tara, ca nu ne plangem parintii si fratii, ca nu tanjim sa ne strangem in brate bunicii deja satuli de zile, sa nu credeti ca nu ducem lipsa unor prieteni ca si prietenii din copilarie, sa nu credeti ca nu ne este cumplit de dor de bisericile din tara, de mirosul de fan cosit si de grau batut. Sa nu credeti ca nu ne visam cu o bucata de floare "floarea-soarelui" in mana, plimbandu-ne agale peste dealuri. Sa nu credeti ca nu ne lipsesc conversatiile cu cei apropiati si de salamul de sibiu, uscat la soare.
Dar stiti ce nu inteleg?
Nu inteleg de ce trebuie sa va razbunati pe noi, dragi romani patrioti, (nu ca noi nu am fi patrioti) cerandu-ne sa platim un lucru dublu.

Si nu, sa nu credeti ca ma adresez tuturor. Nici gand. Ma adresez doar celor care cel putin odata a-ti facut o remarca dispretuitoare la adresa celor plecati din tara.