Ca un Răsărit de Soare

S-au adãpostit toate pãsãrile şi toate florile s-au închis.

Copacii înmuguriţi şi-au ridicat frunţile şi crengile spre Cer, ca o îngenuncheare înãlţatã sub formã de rugãciune. 

O rugãciune de searã.

Oamenii s-au strâns toţi în casele lor.

Sub stropi mãrunţi de ploaie mai pâlpâie doar ferestre de luminã.

E linişte. 

O linişte sfântã.

Primele lacrimi de Cer, cad pe-asfaltul cald de primãvarã târzie.

Ceasul de pe turnul bisericii aratã miezul nopţii. 

Clopote amorţite încep sã batã.

Înainte sã ajung la marginea strãzii ce mã duce spre casã, existã o grãdinã liniştitã de mãslini. Acolo îmi place sã citesc, îmi place sã petrec timpul cu faţa cãtre soare. Acolo îmi place sã privesc oamenii alergând sau copiii râzând. 

La miezul zilei e gãlãgioasã, dar dupã apusul soarelui devine cea mai liniştitã grãdinã de pe pãmânt. Se mai aude doar jocul vântului printre crengile mãslinilori milenari…

Rãspuns la toate întrebãrile mele...

- Ce sunt eu pentru Tine?

- Tu? Tu ești motivul Meu... toate motivele Mele.

- Doamne, nu înțeleg.

- Știu. De asta-ți pregătesc un loc lângă Soare. Atunci, când vei ajunge aici, vei înțelege.

- Și când voi fi acolo?

- Unde?

- Lângă Soare.

- Depinde.

- Depinde de ce?

- De tipul timpului.

- Nu înțeleg...

- Calculând în măsura timpului tău, sau calculând în măsura timpului Meu.

- Al meu...

Să-mi rămâi Minune...

Simt nevoia, plimbându-mi pașii în amurg, să-mi împrăștii gândurile care nu sunt despre Tine!
Îmi scutur umerii de poverile luate peste zi, îmi eliberez sufletul și trupul de bagaje...
Caut un loc unde să pot să Te respir! 

Unde să pot simți miros de Pace!

Am nevoia unei întâlniri cu Tine, ca și Moise pe Horeb! 

Dă-mi cale liberă să-Ți văd Cerul așezat la picioare... să stau în focul mistuitor al înfățișării slavei Tale! 

Ascunde-mă sub aripi de nori!
Scrie-mi pe inimă Tunim (desăvârșire) iar pe frunte Urim (Lumină). Îmi voi ridica fruntea și inima îmi voi ridica spre Tine. Mă voi aduce ca jertfă! ("Jertfa prin ridicare va fi a Domnului." Exod 29:28)

Nu este un cort locul unde îngenunchez să-Ți chem Numele... deasupra-mi stă doar bolta cu stele, dar e locul unde mă îngenunchez pe mine în Fața Ta și aici ne întâlnim și îmi vorbești!

Arată-mi Slava Ta! (Exod 33:18) 

și ai strâns toată frumusețea existenței Tale în fața ochilor mei...

Pentru că Tu, tot ce atingi schimbi, sfinţeşti...

...deci atinge-mă!
Coboară-te în mine şi aprinde rugul înnoirii, 

vorbeşte inimii, goleşte-o ca mai apoi s-o umpli de prezenţa Ta, pentru totdeauna!

Mistuieşte tot ce nu este despre Tine şi apoi clădeşte-ţi Templul prin toată fiinţa mea, cu sfinta sfintelor în inima-mi uscată!

Atunci, şi doar atunci v-a palpita viaţa-n mine!

O clipã cât o eternitate

Știu că odată se vor strânge cerurile sul și toate stelele se vor stinge
și soarele se va lăsa înghițit de apele de sus
și luna se va împrăștia în mii de cioburi.

Știu că într-o zi nu vor mai fi zile și minutele, în alergarea nebună a timpului,
vor fi înghițite de veșnicie
și-atunci nu vor mai fi ore sau ani... 

doar o clipă cât o eternitate.

Știu că toate florile se vor închide și copacii nu vor mai înmugurii niciodată,
așa cum nici câmpul nu va încolți și nici norii nu vor mai presăra vreodată sufletul omului de umbre sau ploi.

Știu că toți fluturii se vor naște într-o singură zi...

Mã-nec cu Soare

Când toți plâng din pricina norilor
și vântul îngheață toate inimile,
când stropii de lacrimi se prefac în fulgi
și toate rănile au sângele trădării închegeat pe-arginți
eu, mă-nec cu soare.

Când pământul se cutremură
și toate apele se năpustesc peste cămările inimii,
când toate visele se sparg
și speranțele se rup în cioburile nestrânse...

când sunt prea mulți ochi
dar dorințe prea puține de-a vedea Adevărul.
Când urechile sunt mii...

Flori crescute pe ruine

Pot să-ți scriu?
Pot să-mi vărs potopul de cuvinte peste urechile Tale?

Demult nu am mai folosit stiloul, demult nu am mai împărtășit fericirea mea și durerea.

Pur și simplu am lăsat raftul sufletului gol și un strat gros de praf s-a așezat pe el.

Deja încep să mă obișnuiesc cu tăcerea, mi se pare normal să mă închid în mine, să tac.

În ultimul timp nici măcar mie nu-mi mai vorbesc.
Mereu caut o scuză. Orice pentru a evita să-mi judec faptele și gândurile, orice motiv pentru a lăsa totul pe mâine. 
Și am descoperit că sunt plină de praf și goală de viață.
Am uitat și cum să dau culoare cuvintelor...

Un Ecou în întuneric...

Ard untdelemn în miez de noapte şi veghez la Cuvântul Tău, fiindcă nu aş vrea, un pas greşit, să îmi distrugă tot ce am clădit până acum cu sudoare.
Compar dorinţa Ta (de a fi asemenea Ție) cu lumea în care respiră pentru o vreme trupul meu şi rămân rănită până în adâncul fiinţei... nimic nu împlinim din ce Ai spus.
Oare câtă răbdare mai ai cu noi?

... până când?

Am ales să veghez la Cuvântul Tău, Te-am ales pe Tine. 

Am ales să mă desprind de cei care merg la moarte (spre moarte se îndreaptă şi trupul meu dar eu merg spre viaţă).
Din pricina eternităţii ce mă asteaptă dincolo, aici merg calmă, cuprinsă de o bucurie, pentru "ei", ciudată!
Port în mine ceva extraordinar, ceva mai presus de cuvinte... dacă Te-ar cunoaşte, ar înţelege! 

Tu mă faci să fiu aşa!

Timp de o clipă, mă las plutind pe aripi de vânt.
O, cât aş vrea să mă ridice vântul până la Tine, să nu mai văd lumea aşteptând la Poarta Morţii o şansă să mai înveţe ceva despre viaţă.
De-a lungul secolelor ne-au privit uimiţi, în arene, cum înaintam pe nisip cântând...