Mi-ai fost mormânt și Înviere

Din toate cioburile inimii, mi-ai făcut un Cer nou.

Din toate frângerile trupului, mi-ai desenat fericirile.

Din toate bucățile de suflet, mi-ai reclădit ființa în mijlocul Eternității.

Tu mi-ai fost întreg când eu eram în minus.

Tu mi-ai devenit înflorire când nici măcar nu eram primăvară.

Mi-ai fost umblare pe mare și mană în pustie.

Stâlp de Foc și Cetate de scăpare.

Mi-ai fost pâine și vin,

Stâncă de adăpost și motiv de închinare.

M-ai purtat prin adâncul mărilor pentru că știai...

Despre cum nu există oameni toxici

Ani de zile am trăit cu impresia că sunt un om toxic. 
Am pierdut prieteni pentru că m-au considerat un om toxic.

Azi vreau să vă scriu din perspectiva unui om care crede că oamenii toxici nu există. Din experiență, cred că este doar o etichetă a unei societăți comode și ignorante, care în egoismul ei nu mai vrea să pună valoare pe sufletul care pare imposibil de recuperat, la prima vedere.

Este adevarăt, am fost câțiva ani irascibilă (și încă mai am zile în care sunt așa).  Am avut probleme serioase cu sinceritatea în exces (și azi mă mai lupt cu îmblânzirea acestei laturi specifice caracterului meu). 

Din fire am fost mai mereu pesimistă, dar acei câțiva ani am excelat puțin mai mult în pesimismul meu... 

Aniversare

 Nu știți voi câtă fericire mi-au adus mesajele voastre, telefoanele și gândurile.
Am avut cea mai frumoasă zi de naștere, în ciuda vremurilor pandemice în care trăim. 
Vă amintiți când vă spuneam că îmi propun să fiu mai mulțumitoare, să mă plâng mai puțin și ceea ce îmi planific, să duc la bun sfârșit?

M-ați surprins mulți spunându-mi că vedeți ceea ce eu nu vedeam în mine. Sau cel puțin nu așa... nu la fel. Chiar și azi încă mai primesc mesaje pentru ieri, care îmi fac ochii să lăcrimeze a fericire.

Voi vedeți în mine liniște, când defapt furtunile cu eu-ul sunt în toi. Vedeți în mine perseverență, când am un morman de frustrări pe care încerc să le liniștesc zilnic. Vedeți ambiție și eu mustesc a nepăsare. Vedeți iubire și eu încă nu reușesc să mă iubesc nici măcar pe mine. Vedeți smerenie, când eu încă îmi plâng consecințele ultimei supradoze de mândrie. Mi-ați spus că v-am fost portul în care pentru prima data după mult timp v-ați odihnit barca obosită de valuri. Mi-ați spus că am fost umărul pe care ați simțiti că în sfârșit vă puteți descărca sufletul. Unii aproape că mi-ați spus că v-am salvat viața, dar eu nu știu să fi făcut asta vreodată...

Fără renunţare!

Sã nu-mi spui cã renunţi!

Pentru simplul fapt cã ai pierdut ceva ce credeai vital pentru tine, sã nu-mi spui cã renunţi.

Pentru cã te-au lovit puternic din pãrţile din care cel mai puţin te aşteptai, sã nu-mi spui cã te dai bãtut.

Renunţarea este slãbiciunea înfrânţilor, nu-mi spune cã ai fost înfrânt.

Sã nu-mi spui cã renunţi pentru cã te vezi la pãmânt.

Doar laşii renunţã.

Dacã ai ajuns pânã aici, dacã ai reuşit sã te faci vãzut ca mai apoi sã arunce în tine cu pietre, dacã te-au pus la pãmânt şi te dor rãnile cuvintelor,

dacã simţi golul singurãtãţii cãutându-şi loc în tine,

nu înseamnã cã eşti înfrânt de tot... Ridicã-te!

Cã suferinţa duce la renunţare, ştie toatã lumea...

Locul meu de suflet...

Mulți m-ați întrebat care este locul meu preferat din Israel. Așa că m-am gândit să vă scriu despre el... despre Dealul din Capernaum scăldat de Marea Galileii.

Acesta este locul meu de suflet.

Aici, dacă cobori până la pietrele rotunjite de apă și te așezi pe una din ele, poți asculta valurile liniștite, mișcate de bărci în larg, în adierea vântului de seară.

Dacă rămâi însă sus, așezat pe bancă, poți asculta valurile în continuare, în timp ce undeva pe fundal, este foarte probabil să se audă subtil cântările grupurilor de turiști care vin să viziteze ruinele Vechiului Capernaum sau să se roage împreună.

În apropierea sinagogii, oamenii se întâlnesc și își spun povești despre vechiul oraș.

Aproape de mare, cineva a pus o plăcuță, pe care scrie că a fost cândva acolo, o casă. O casă în care Isus a vindecat.

Acolo, undeva pe pietrele acelea, sunt sigură ca a stat și Isus, spre seară, ca să admire apusul, în timp ce soacra lui Petru, acum vindecată, pregătea masa de cină. Mi-l imaginez des pe Petru, în timp ce aranjează scaunele la masă, cum îl privește pe Isus cu uimire și admirație, din coada ochiului, ața cum îl privea și în sinagoga de peste drum, atunci când vorbea ore în șir oamenilor, veniți să îl asculte...

La mormânt...

La mormânt mergi singur.

E o poartă îngustă pe care intri și odată ajuns înăuntru, după ce ochii se obișnuiesc cu întunericul, dai de o încăpere mică. 

Un aer rece și un frig de piatră îți învăluie trupul. Pe ușa de lemn, de la intrare, scrie doar atât: 

"El este viu".
Fără nume. Fără indicatoare și fără detalii.

Afară, lângă tocul ușii, sus, este zgâriată o cruce pe piatră. 

Atât. 

Simplu.
Fără alte explicații... și de ce ar mai fi nevoie dacă mormântul gol spune defapt totul?

La mormânt mergi singur.

Cu toate că este în mijlocul unei grădini pline de păsări și cântec, chiar dacă este înconjurat de pomi înfloriți și zarva turiștilor continuă, când intri în încăpere, după ce ai coborât acele două trepte, te învăluie o liniște deplină. Și te trezești în fața unei lespede reci pe care cândva era așezat trupul celui mort. Doar tu și piatra și locul acela gol...

Daca închizi ușa și te scufunzi în întunericul mormântului, îți poți auzi bătaia inimii. Acolo orice gând se aude...

Când intri în Ierusalim...

Vino...
dincolo de toate zidurile și împotrivirile mele, Vino!
Chiar dacă nu am curajul să te privesc în ochi atunci când îți vorbesc, Vino!
Cu toate că știu Cine ești și ce ai făcut cu mine!
Vino!

Vino din nou în Ierusalimul vieții mele și cutremură-mi cetatea și zidurile ei din temelii. De data aceasta fă-o puternic. Nu călare pe un măgăruș. Nu în strigăte de bucurie. Nu cu ramuri de finic nici cu haine așternute la picioare.
Vino cu strigăt tare, cu ochii aceia înlăcrimați până la suflet, cu mâinile găurite de urma cuielor de pe cruce! Cu povara lemnului ce l-ai purtat în spate. 

Cu poverile lumii obosite... 

Poate așa te voi vedea mai bine și mai clar. Te voi recunoaște poate mai repede și nu mă voi mai pierde din nou de Mâna Ta.
Vino cu liniștea și pacea ce-mi schimbă orizonturi, dar cutremură-mă cu puterea iertării ce-ți curge prin vene....

Viața...

 

Afară este frig și păsările stau zgribulite la geamul meu. Vântul agită florile recent plantate și face sunete ciudate printre țiglele acoperișului. Copacii se clatină amețiți dintr-o parte în alta, vizibil încordați de înclinările abrupte. 

Timpul trece în tic tac de ceas, dar parcă nu-mi pasă. 

Am doi iepuri supărați pentru că nu le acord atenție deși este ora lor de joacă. 

Las cartea pe masă și închid telefonul.

Viața este o călătorie. 

Cu vânt, cu înclinări, cu nemulțumiri și ore de joacă pierdute fără să profităm de ele. Cu oameni ce vin și oameni ce pleacă. Cu lacrimi uscate pe obraji. 

Cu zâmbete. Cu flori, plantate sau nu. Cu inimi. 

Cu tic tac și timp...