Despre cum nu există oameni toxici

Ani de zile am trăit cu impresia că sunt un om toxic. 
Am pierdut prieteni pentru că m-au considerat un om toxic.

Azi vreau să vă scriu din perspectiva unui om care crede că oamenii toxici nu există. Din experiență, cred că este doar o etichetă a unei societăți comode și ignorante, care în egoismul ei nu mai vrea să pună valoare pe sufletul care pare imposibil de recuperat, la prima vedere.

Este adevarăt, am fost câțiva ani irascibilă (și încă mai am zile în care sunt așa).  Am avut probleme serioase cu sinceritatea în exces (și azi mă mai lupt cu îmblânzirea acestei laturi specifice caracterului meu). 

Din fire am fost mai mereu pesimistă, dar acei câțiva ani am excelat puțin mai mult în pesimismul meu... 

Dacă eram pe placul tuturor sau nu, începea să îmi pese tot mai puțin (și azi îmi pasă la fel de puțin ca atunci). 

Am început să îmi susțin ideile și chiar sa le apăr cu argumente mai mult sau mai puțin fondate. 

Mi-am creat o mască a personalității puternice și a femeii nepăsătoare și reci, și am defilat așa în fața mulțimii. 

În online era cel mai ușor să mă expun.

Apoi am început să o fac și în viața de zi cu zi.

Nimeni nu m-a întrebat ce gândesc sau ce simt. În schimb atitudinea lor față de mine a început să fie alta. Pe rând, m-au “eliminat” din lista de prieteni, m-au “discutat” în grupuri și m-au evitat în anturaje. Nu îi condamn.
Privită toată această panoramă din-afară, nimeni nu și-ar dori asemenea indivizi pe-aproape. Dar nu m-au cunoscut așa. 
A fost un moment în viața mea în care m-am schimbat.

Din persoana sociabilă și zâmbitoare m-am transformat și toți au observat asta. Totuși nimeni nu s-a oprit din prejudecăți ca să mă strige pe nume. 

M-au lăsat în agonia mea ascunsă, cu masca aceea uneori atât de vizibilă și forțată. Dar nu îi condamn.

Poate nu au putut sau nu au fost învățați cum să vindece suflete. 

Poate nici măcar nu au știut că am nevoie de vindecare. 

Poate și sufletul lor era la fel de chinuit și sleit de puteri și nici eu nu am știut să văd asta.

După toate acestea, dintr-o dată, m-am trezit singură în haosul meu. 

M-am simțit folosită. 

Rănită. 

Nevalorată. 

Neîmplinită și slabă.
Atunci am încetat să mai scriu.

Am intrat într-un cerc vicios. 

Fără cineva care să mă tragă de mânecă și care să se poarte cu grijă cu sufletul meu, am început să tratez oamenii din jur cum am fost eu tratată în trecut. 

Au încercat câtiva să mă atace, să mă pună la pământ, fără să știe (săracii de ei) că eu eram demult acolo. Cu experiența dobândită peste ani, cu sufletul făcut franjuri și nepăsarea pe post de pansament, mi-am făcut dreptate singură. 

Cu unii am fost nedreaptă și încă îmi pare rău pentru asta. 

Cu alții însă am fost corectă (și pentru asta nu îmi pare rău).

Într-o zi am primit un mesaj. 
Un mesaj blând dar direct. Clar și sincer.

Conștiința mea, educată chiar de mine atâția ani, era crunt pălmuită acum de aceeași sinceritate cu care eu defilam demult. Reacția rănilor mele interioare a fost surprinzătoare; în loc să înceapa iar să sângereze, să usture și  să doară, au început să bată în retragere. Se iniția o cicatrizare vizibilă cu ochiul liber.

De atât a fost nevoie.

 
Azi sunt ceea ce vedeți și citiți. 

O versiune mai bună (cred) decât ceea ce am fost vreodată. 
Un început de înflorire încă…

Pentru că nu există oameni toxici. Există doar suflete rănite peste care avem putere de vindecare, dacă avem inima pregătită să o facem.

Nu putem fi pansament, dacă noi înșine suntem rană deschisă.
Nu putem vedea dincolo de pesimismul unei persoane, dacă noi înșine nu trăim în frumusețea Cerului.
Nu putem iubi aproapele, dacă nu am învățat să ne iubim corect pe noi, întâi.

L.T.C.