Învăț să merg la pas

"Când diavolul nu te poate opri, atunci te accelerează."

Vă tot povesteam că am o perioadă aglomerată. Mi-am propus anul acesta lucruri cât pentru 10. Am citit aproape 20 de carti, fac simultan câteva cursuri în timp ce m-am înscris împreună cu Levi la C.B.E.E. (Colegiul Biblic Est European). Suntem angajați în slujirea oamenilor și vrem să o facem cât mai bine, așa că am intrat intens într-o pregătire pentru cursuri de consiliere. La toate acestea mai avem munca de zi cu zi, din care trebuie să trăim, și în fotografie lucrurile trebuie să fie constante. Așa că și pe partea aceasta investesc și studiez cât pot de mult. Și nu, nu este greșit să fim utili, dar când diavolul nu ne poate opri, ne accelerează... Cu asta mă lupt acum. Învăț cât este de important echilibrul, ca să nu ne trezim alergând de nebuni. Afară este primăvară și soarele se pregătește de apus. Mușcata din fereastră și-a mai deschis un boboc și abea azi am observat asta....

De Tine-mi era dor

Mi-ai pus o inimă în brațe și mi-ai cerut să o cresc. 

Să o hrănesc zilnic, să o protejez și s-o iubesc. 

Mi-ai cerut să o fac parte din mine indiferent de ploi și furtuni și am făcut în tocmai: atunci am simțit-o pentru întâia oară bătându-mi în piept.Și-am început să o privesc diminețile trezindu-se cu razele soarelui. 

Să o văd cum tresaltă și se veselește când sunt fericit. 

Să o aud cum râde cu râsul ei primăvăratic, ca o înflorire iar și iar, indiferent de anotimp. Eram colegi de viață, nedespărțiți, prin orice colț de lume. 

De o vreme mergeam de mână, strânși puternic unul de altul. 
Ce sentiment de apartenență se năștea în noi.
Răsărituri și apusuri, bucurii și tristeți, prietenii și vise: în toate eram una. 

Ne-am obișnuit atât de tare să vibrăm la unison, încât aveam impresia că niciodată nu trăisem unul fără celălalt.
Până într-o zi când ai hotărât ca suntem suficient de întregi și separat, 

așa că mi-ai cerut-o înapoi. 
Și-am plâns atunci cât toate ploile la un loc...

Mi-ai fost mormânt și Înviere

Din toate cioburile inimii, mi-ai făcut un Cer nou.

Din toate frângerile trupului, mi-ai desenat fericirile.

Din toate bucățile de suflet, mi-ai reclădit ființa în mijlocul Eternității.

Tu mi-ai fost întreg când eu eram în minus.

Tu mi-ai devenit înflorire când nici măcar nu eram primăvară.

Mi-ai fost umblare pe mare și mană în pustie.

Stâlp de Foc și Cetate de scăpare.

Mi-ai fost pâine și vin,

Stâncă de adăpost și motiv de închinare.

M-ai purtat prin adâncul mărilor pentru că știai...

Despre cum nu există oameni toxici

Ani de zile am trăit cu impresia că sunt un om toxic. 
Am pierdut prieteni pentru că m-au considerat un om toxic.

Azi vreau să vă scriu din perspectiva unui om care crede că oamenii toxici nu există. Din experiență, cred că este doar o etichetă a unei societăți comode și ignorante, care în egoismul ei nu mai vrea să pună valoare pe sufletul care pare imposibil de recuperat, la prima vedere.

Este adevarăt, am fost câțiva ani irascibilă (și încă mai am zile în care sunt așa).  Am avut probleme serioase cu sinceritatea în exces (și azi mă mai lupt cu îmblânzirea acestei laturi specifice caracterului meu). 

Din fire am fost mai mereu pesimistă, dar acei câțiva ani am excelat puțin mai mult în pesimismul meu... 

Aniversare

 Nu știți voi câtă fericire mi-au adus mesajele voastre, telefoanele și gândurile.
Am avut cea mai frumoasă zi de naștere, în ciuda vremurilor pandemice în care trăim. 
Vă amintiți când vă spuneam că îmi propun să fiu mai mulțumitoare, să mă plâng mai puțin și ceea ce îmi planific, să duc la bun sfârșit?

M-ați surprins mulți spunându-mi că vedeți ceea ce eu nu vedeam în mine. Sau cel puțin nu așa... nu la fel. Chiar și azi încă mai primesc mesaje pentru ieri, care îmi fac ochii să lăcrimeze a fericire.

Voi vedeți în mine liniște, când defapt furtunile cu eu-ul sunt în toi. Vedeți în mine perseverență, când am un morman de frustrări pe care încerc să le liniștesc zilnic. Vedeți ambiție și eu mustesc a nepăsare. Vedeți iubire și eu încă nu reușesc să mă iubesc nici măcar pe mine. Vedeți smerenie, când eu încă îmi plâng consecințele ultimei supradoze de mândrie. Mi-ați spus că v-am fost portul în care pentru prima data după mult timp v-ați odihnit barca obosită de valuri. Mi-ați spus că am fost umărul pe care ați simțiti că în sfârșit vă puteți descărca sufletul. Unii aproape că mi-ați spus că v-am salvat viața, dar eu nu știu să fi făcut asta vreodată...

Fără renunţare!

Sã nu-mi spui cã renunţi!

Pentru simplul fapt cã ai pierdut ceva ce credeai vital pentru tine, sã nu-mi spui cã renunţi.

Pentru cã te-au lovit puternic din pãrţile din care cel mai puţin te aşteptai, sã nu-mi spui cã te dai bãtut.

Renunţarea este slãbiciunea înfrânţilor, nu-mi spune cã ai fost înfrânt.

Sã nu-mi spui cã renunţi pentru cã te vezi la pãmânt.

Doar laşii renunţã.

Dacã ai ajuns pânã aici, dacã ai reuşit sã te faci vãzut ca mai apoi sã arunce în tine cu pietre, dacã te-au pus la pãmânt şi te dor rãnile cuvintelor,

dacã simţi golul singurãtãţii cãutându-şi loc în tine,

nu înseamnã cã eşti înfrânt de tot... Ridicã-te!

Cã suferinţa duce la renunţare, ştie toatã lumea...

Locul meu de suflet...

Mulți m-ați întrebat care este locul meu preferat din Israel. Așa că m-am gândit să vă scriu despre el... despre Dealul din Capernaum scăldat de Marea Galileii.

Acesta este locul meu de suflet.

Aici, dacă cobori până la pietrele rotunjite de apă și te așezi pe una din ele, poți asculta valurile liniștite, mișcate de bărci în larg, în adierea vântului de seară.

Dacă rămâi însă sus, așezat pe bancă, poți asculta valurile în continuare, în timp ce undeva pe fundal, este foarte probabil să se audă subtil cântările grupurilor de turiști care vin să viziteze ruinele Vechiului Capernaum sau să se roage împreună.

În apropierea sinagogii, oamenii se întâlnesc și își spun povești despre vechiul oraș.

Aproape de mare, cineva a pus o plăcuță, pe care scrie că a fost cândva acolo, o casă. O casă în care Isus a vindecat.

Acolo, undeva pe pietrele acelea, sunt sigură ca a stat și Isus, spre seară, ca să admire apusul, în timp ce soacra lui Petru, acum vindecată, pregătea masa de cină. Mi-l imaginez des pe Petru, în timp ce aranjează scaunele la masă, cum îl privește pe Isus cu uimire și admirație, din coada ochiului, ața cum îl privea și în sinagoga de peste drum, atunci când vorbea ore în șir oamenilor, veniți să îl asculte...

La mormânt...

La mormânt mergi singur.

E o poartă îngustă pe care intri și odată ajuns înăuntru, după ce ochii se obișnuiesc cu întunericul, dai de o încăpere mică. 

Un aer rece și un frig de piatră îți învăluie trupul. Pe ușa de lemn, de la intrare, scrie doar atât: 

"El este viu".
Fără nume. Fără indicatoare și fără detalii.

Afară, lângă tocul ușii, sus, este zgâriată o cruce pe piatră. 

Atât. 

Simplu.
Fără alte explicații... și de ce ar mai fi nevoie dacă mormântul gol spune defapt totul?

La mormânt mergi singur.

Cu toate că este în mijlocul unei grădini pline de păsări și cântec, chiar dacă este înconjurat de pomi înfloriți și zarva turiștilor continuă, când intri în încăpere, după ce ai coborât acele două trepte, te învăluie o liniște deplină. Și te trezești în fața unei lespede reci pe care cândva era așezat trupul celui mort. Doar tu și piatra și locul acela gol...

Daca închizi ușa și te scufunzi în întunericul mormântului, îți poți auzi bătaia inimii. Acolo orice gând se aude...