Un Peniel al meu

Acolo unde am văzut Faţa lui Dumnezeu...

Acelaş loc unde s-a luptat Iacov cu însuşi Atotputernicul.
Acolo unde numele lui a fost binecuvântat fiindcă nu a vrut să lase binecuvântarea să fugă odată cu revărsatul zorilor.
Acolo unde s-a născut poporul Lui, unde numele i-a fost schimbat din Iacov în Israel.
Acolo unde a început totul...
cu o lupă crâncenă între om şi Dumnezeu, din care omul a ieşit înfrânt dar binecuvântat.
Acolo, de unde a ieşit şchiopătând, dar fericit, fiindcă a văzut Faţa Domnului lui.
Într-un loc nu oarecare, ci unul unde s-a născut o istorie...
Începutul...
Acolo unde, pentru prima dată, omul a cerşit mila Dumnezeului Cerurilor...
Acolo...
la Peniel...
vin şi eu Tată,
să mă lupt, nu cu Tine,
ci cu omul dinăuntrul meu,
chiar şi cu riscul de a rămâne şchiop toată viaţa,
dar ştiu că voi avea oportunitatea să văd Faţa Ta şi să-ţi cersesc binecuvântarea !

România, lacrima-ți mă doare...

E tristă țara mea...
îi privesc forma de pește (până și așezarea geografică e creștină), si parcă plânge...
Toate lacrimile ei s-au strâns în Marea Neagră... acele lacrimi culese pe Dunăre.
Carpații poartă rănile încă deschise ale unui trecut plin de războaie... și sângele celor căzuți de-a lungul secolelor, azi, mai mult ca niciodată strigă:
"Nu vindeți ceea ce am apărat cu rodul venelor noastre!"
Dar suntem surzi la glasul lor...
... și-atât de surzi la Glasul Tău, Tată!

Cumpărăm și vindem...
vindem fiecare suflet și bucată de țărână străinilor și înstrăinării...
Ignorăm urletul munților muți, și le frângem podoaba copacilor...
Nu construim decât clădiri fără rost în locuri unde odată erau biserici... și bisericile care au mai rămas, poartă ecoul slujbelor între ziduri...

E gol, Doamne...
e gol pământul de roade...
E gol cerul de mireasma jertfelor plăcute...
E gol sufletul românului de Tine...

Oamenii de azi își fură vecinii... noi ne furăm unii pe alții...
Cei care au fost puși să ne conducă spre Vârful Muntelui, ne afundă în Valea Morții.
Nu am învățat nimic... sau poate totul...
Oferim pâine și circ poporului ca să-l putem lipsi în liniște.

Doamne, plânge Romania și mă întreb când vei hotărâ să-i mângâi rănile...

Ai trimis potopul peste case și oameni.
Am strigat cu lacrimi fierbinți, cu mâini întinse spre Tine, și ai închis izvoarele Cerului, să nu ne șteargă de tot...
Când ne-au fost rezidite casele... din nou ne-am închinat idolilor și am uitat de Tine.
Ne-ai zguduit cu secetă, că poate așa ne vom trezi, până când ni s-au uscat buzele și ochii.
Atunci am strigat iar cu ultimele puteri.
TU din nou te-ai îndurat... și ai trimis roua peste pustiul din noi și din-afara noastră.

Acum unii mai mult, alții mai puțin,
presionați de legile omenești,
am acceptat printre noi păcatul, călcând principiile creștine în picioare și odată cu ele legământul făcut cu Tine,
Azi ne mint vânzătorii de iluzii deșarte.
Sodoma se clădește încet dar sigur printre locașurile Tale...
iar noi nu facem nimic!
Se plimbă agale moartea pe bulevardele noastre; vedem putrezirea ei cum se lipește de lucruri sau suflete; ne ascundem între ziduri când ceva nu ne place și ne schimbăm caracterul sau gândirea de dragul societății liberale.
Când majoritatea numesc răul bine, ajungem să-l acceptăm și noi... uneori de teamă, alteori de rușine...
însă uităm de ochii curați ai fiilor noștrii care mâine se vor întâlni cu șarpele la colțul străzii... mânjindu-le sfințenia privirii...

Cerem "LiBERTATE!" ... în religie, în gândire, în fapte...
Dar am distorsionat sensul cuvântului.
Ne vindem altarele și ne aducem copii ca ardere de tot icoanelor...
Suntem legați la ochii.
Vedem câștigul de pe linia întâi și uităm să privim pe rândul doi, la consecințe.
Apucăm, nesăbuiți, tot ce vedem
și apoi ne întrebăm de ce stă Cerul închis.
Ne-am vândut dreptul de întâi născut...
... acum trăim consecințele...

Mă dor toate neascultările, toate răzvrătirile, toate faptele...
Mă întristează toate cărămizile din zidul Gomorei...
toți porumbeii vânduți în curtea Templului...

Mai lasă încă o șansă Stăpâne.
Arde-ne mantaua care ne leagă ochii, mâinile... și mintea...
Deschide drumul spre SCHiMBARE
în amintirea Jertfei!
Pentru Numele Fiului!
în cinstea Crucii arse, sfărmate și înălțate, de-a lungul mileniilor!
Doamne, vrem să devenim poporul care l-ai Visat...
înainte ca Dacii să fi existat măcar!

Simfonia viorii reconstruita din vise

Vioara mea plânge...
Transformate în note muzicale, izvorăsc din corzile ei, "lacrimile de durere" pentru nepăsarea lumii, în timp ce "zidurile înalte" ale Ierihonului nostru egocentric cad, rând pe rând( spre a nu mai fi zidite niciodată ).
Ascult melodia mixtă prelingându-se, din inima mea prin degete, pe vioara care plânge apoi în locul meu...
Cutremurătoare sunete grăbesc ritmul, pronunțând fără cuvinte, întrebări la care sufletul meu răspunde " sunt doar un om"... un om pe care "numai Harul" îl ține.
Gândirea mea devine cântec, iubirea îmi devine vers și o rugaciune din cel mai adânc ungher al sufletului, se îndreaptă către dumnezeire...
" zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule./
și pune în mine un duh nou./"
Vioara continuă ruga rostind melodioase note înălțătoare... vorbind despre " Mărețul Har"... despre "Via Dolorosa"
Apoi, regăsită în versurile cântării milenare, în inima mea se naște o cântare nouă, despre Cruce, despre Iubire și Viață!

S-au născut noi versuri din adâncul meu, izvor de mulțumiri din trăirea mea...

... " Crucea Ta, e comoara mea /
acolo-am invatat ca-nseamna dragostea /
Viata am doar prin Jertfa Ta /
trecutul mi-ai sters, mi-ai atins inima... "

Așez vioara lângă mine... îi mângâi corzile îmbătrânite.
Zâmbesc.
Am aflat o taina, de cand acesti 140 de ani plini de acorduri, stau in forma de vioara, langa masa din camera mea...
Rasuflu adanc, in semn de multumire...
din nou zambesc ...
Muzica se simte!