Te rog, răstoarnã piatra la-oparte
Și cheamã-mã afarã din mormânt.
Cã m-am scârbit Doamne, de-atâta noapte,
De-atâta întuneric si pãmânt.
Te rog mai pune-un rãsãrit de soare
Și o`nviere Doamne, peste noi.
Cã sunt sãtulã de atâta moarte,
Crucificãri, batjocuri și noroi.
Și mai întinde-Ți Mâna înc-odatã...
Tu, m-ai adus în vale [mai aproape de Tine Doamne]
Unde trăiesc în adâncimi dar Te văd pe Tine în înălțimi.
Îngrădit de munți de păcate, îți privesc gloria.
Ajută-mă să învăț paradoxul:
Că drumul de jos înseamnă drumul în sus,
Că a fi smerit înseamna să fi înălțat,
Că inima frântă este o inimă vindecată,
Că duhul frânt este un duh care se bucură,
Că sufletul care se pocăiește este sufletul victorios,
Că a nu avea nimic înseamnă să ai totul,
Mă simţi cum curg prin vânt, prin mâinile tale, copile?
Simţi cum sărutările Mele sunt stropi de ploaie şi lacrimile mele apă de mare?
Mă vezi când toate luminile se sting?
Mă găseşti?
Te regăseşti în Mine, copile?
Auzi, când obosit, aștept să-mi dai voie să-ţi vorbesc, dar parcă nu mai vrei să faci linişte în tine?
Nu vrei să-Mi laşi barca ta Mie?
Barca ta-i viaţă.
... şi viaţa-i de hârtie...
Mă vezi cum am devenit stâncă pentru adăpost...
... şi stâlp de foc...
... şi Soare?
Dar uneori preferi să stai în mijlocul mării cu valurile ei îmbrăcate cu moarte,
iar Eu stau şi astept să te-ascunzi în peştera din inima Mea...
până când aşteptarea se transformă în strigăt de ajutor.
Atunci îmi las visele singure şi mă arunc după tine, în mare.
