Vorbind cu Nemãrginirea

Și parcã nu mai preţuieşte nimeni darul sângelui Tãu, Nemãrginitule.

Cu fiecare mileniu de nisip, din clepsidra timpului, trecem pe malul celãlalt, al uitãrii, fiecare minune fãcutã de Tine, fiecare cuvânt.
Am aruncat esenţele şi ne mulţumim cu urma parfumului din vasul gol.
Am rupt din Rãdãcinã Cuvântul şi am pãstrat doar florile în pumnul nostru de pãmânt, fãrã sã ne îngrijoreze ofilirea lentã dar sigurã. (în lipsa de Apã Vie nimic nu creşte). 

Am uitat cum Tu te înnoieşti în fiecare dimineaţã şi ne-am lovit de tradiţiile şi faptele de ieri, fãrã sã ne dãm seama cã timpul curge spre Tine fãrã noi.

Condamnãm tot ce-i nou şi distrugem schimbãrile ca pe-o ameninţare. Frica ne orbeste şi nu Te mai putem vedea aşa cum tânjeşti Tu sã te arăţi.
Și ne întrebãm de ce nu mai rãspunzi. 

De ce furi vieţile înapoi, fãrã sã ne întrebi.
De ce ne laşi singuri în mijloc de furtuni.
De ce ignori sã ne asculţi sau de ce-ţi retragi toţi îngerii de pe pãmânt?

Cu sufletul fraged, într-o lume străină

Mi-e fraged sufletul, până pe buze mi-e fraged. 
Poate din cauza pânzei de nori În care-și agață vârfurile brazii, 
Sau poate de stelele prea´ndepărtate de noi. 
 
Mă lupt cu o uscăciune spirituală într-o pădure nesfârșită a nepăsării 
Prin care alerg nedumerită, fără să realizez, 
Decât abea târziu, 
Că´n toată căutarea mă-nvârteam în cercuri... 
 M-au înconjurat buchet de spini Crescuți din ura omului ascuns. 
Fără să observ, lăsându-mi răni adânci, 
Atârnau pe crengi, visele roșii... picurând... 
Frunze mari și roua, loveau pământul trist 
Cu vorbe și legende despre un cer închis.
 
Apoi, tăcere goală de gânduri și idei... 
Străpung pădurea neagră, strigăte de dureri... 
 Ascult ecoul plâns, speranțe năruite... 
Sunt oameni ce nu mai cred în Dumnezeire... 
M-opresc prea obosit de-atâta alergare, 

Azi... iubesc

E liniște...
în timp ce mã gândesc la tine, e liniște.
Mã tot întreb dacã nu cumva mi-a´nteles dorul 

pânã și zgomotul cel mai abrupt și s-a prefãcut tãcere.

Azi iubesc!

(Rã)Sar cuvinte

E frig aici, cu toate cã-i luminã.
E primãvarã, dar eu scutur flori.
şi-aud cum creşte iarba în grãdinã,
Dar cum sã vãd, când cerul meu e-un nor?

E soare-n jur şi-ascult cum cântã-un greier.
În versul lui senin, el poartã zori.
Parcã ar fi un capãt de poveste....
Ascult cu ochii plini dar suflet gol.

Mai vino Doamne, iarãşi pe la mine.
Mai înfloreşte-mi Tu în rãni, culori.

Cântarea din´naintea rãstignirii

"Dupã ce au cântat cântarea, au ieşit în muntele Mãslinilor"

- Matei 26:30 -

"Dupã ce au cântat cântãrile de laudã, au ieşit în muntele Mãslinilor." 

- Marcu 14:26 -

"E ultima cinã împreunã.  
Seara aceea a-nceput cu o linişte plãcutã şi mireasmã de apus de primãvarã, dar a continuat prin descoperirea "vânzãtorului" şi toatã bucuria de la început s-a spart în cioburi de tãceri dureroase.
Pâinea s-a frânt şi vinul a fost împãrţit. 

Zeci de "De ce" şi un rãspuns...

Mã tot întreb... de ce?

De ce, trecând peste cârtirile mele, azi mi-ai frânt vorbele printr-o carte cititã?

De ce, ştiind cã mâine iar te voi ignora (e obicei în fire), azi mi-ai acordat toatã atenția Ta?

De ce, cunoscându-mi inima, totuşi mi-ai bucurat sufletul când priveam zâmbind dansul fluturilor, lângã râu?

De ce, fãrã sã-ți fi cerut (împiedicatã de mândrie), azi, mi-ai înflorit sub ochii primii maci ai primãverii?

De ce îmi încânți auzul cu ciripit de pãsãri şi fâlfâit de aripi?
De ce îmi mai dai şansa sã-mi plimb degetele prin pãrul creț al câinelui, ce aleargã şi mã învitã la joacã, prin iarba crescutã de Tine?

Înger...

Îngerule...
când ai sã mã vezi suspinând, cu inima tristã,
acoperã-ţi faţa cu aripile, ca sã nu te cuprindã melancolia şi pe tine.
Când, de teamã voi da înapoi câţiva paşi, nu-mi privi laşitatea,
sã nu fiu pricinã de renunţare, pentru tine.

Îngerule...
când îmi vei vedea mâinile tremurând de urã,
acoperã-ţi ochii cu aripa dreaptã, pânã când vei asculta din nou, de pe buzele mele, vibrând iubirea.
Când mã vei vedea cu fruntea plecatã, întoarce-te spre rãsãrit, pânã ce-ţi voi atinge umãrul, în semn cã sunt pregãtitã din nou de plecare.

Te iubesc...

Te iubesc pentru cã mi-ai aşezat Lumina peste ochi
şi mi-ai învãţat inima sã danseze pe-un ritm veşnic.

Te iubesc pentru cã ai conturat mâinile mele şi le-ai dat puterea sã-ţi poatã scrie, sã poatã atinge vioara învechitã de timp, înghesuind frumos, note şi sunete, într-un suflet gol.

Te iubesc, pentru cã-mi veghezi zilnic fiecare pas, cuvânt, gest sau lacrimã.
Te iubesc, pentru cã eşti şi norul gros dar şi raza cãldurii.
Te iubesc pentru cã m-ai iubit...

Ca o condamnare la moarte a fost iubirea Ta pentru mine.
Dacã nu era aşa, azi încã hoinãream departe de faţa Cerului, ca un Cain veşnic înfricat.
Dacã nu era aşa, zideam la nesfârşit un Babel, fãrã sã ştiu cã norii îmi vor dãrâma sufletul odatã cu visele şi cãrãmizile arse, rãmânând în urmã doar praf ameţitor şi gust a fum.
Dacã nu mã iubeai, încât iubirea pentru mine sã te condamne smerit la moarte,
continuam primind scrisori pe-o adresã din Egiptul sclaviei.
Dacã iubirea Ta nu mã salva, nu mai trãiam minunea corbilor ce-mi hrãneau visul cu speranţe.