Înger...

Îngerule...
când ai sã mã vezi suspinând, cu inima tristã,
acoperã-ţi faţa cu aripile, ca sã nu te cuprindã melancolia şi pe tine.
Când, de teamã voi da înapoi câţiva paşi, nu-mi privi laşitatea,
sã nu fiu pricinã de renunţare, pentru tine.

Îngerule...
când îmi vei vedea mâinile tremurând de urã,
acoperã-ţi ochii cu aripa dreaptã, pânã când vei asculta din nou, de pe buzele mele, vibrând iubirea.
Când mã vei vedea cu fruntea plecatã, întoarce-te spre rãsãrit, pânã ce-ţi voi atinge umãrul, în semn cã sunt pregãtitã din nou de plecare.
Când vei simţi cã urmãtorul cuvânt rostit de mine, nu-i semn de Luminã, acoperã-ţi chipul.
Nu aş vrea sã-ţi murdãresc ochii şi urechile cu nopţile ce încã se amestecã tulburãtor în mine.

Îngerule,
când gelozia îmi va transforma privirile şi gândurile-n pietre,
acoperã-ţi trupul şi ochii cu aripile.
Nu vreau sã fi martor crimelor mele.

Îngerule,
dacã vei face toate acestea, de fiecare datã când pasul fiinţei mele se îndepãrteazã ameninţãtor de pe cãrare, eu voi fi provocatã sã-ţi privesc gestul,
şi îmi voi aduce aminte cum fapta ce urmeazã se prea poate sã-ţi rãneascã sufletul
şi atunci, pentru cã te iubesc mai mult decât mã iubesc pe mine, îmi voi cãuta din nou drumul lângã tine.

Știi cã aici nu mã simt acasã şi durerea mea se caţãrã uşor pe ochii tãi.
Știi cã simt departe Cerul şi atunci tristeţea îşi ascunde toate rãnile în privirea ta, ce poartã Cer.
Știi cã viaţa-mi pare-n minus când obosesc în mijloc de furtuni şi atunci cârtirile se nãpustesc asupra ta, sub formã de pãmânt.
... mã sfâşie durerea, privindu-ţi rãnile...
mã îngrozeşte gândul cã eu ţi-aş putea frânge aripile.

Îngerule...
mi-ai fost dat, ca sã-mi pãstrez cãrarea dreaptã, atunci când paşii-mi sunt atraşi ca un magnet, spre pãrţi.
De aceea, acoperindu-ţi faţa cu aripile, îmi voi aminti, cã gestul sau cuvântul meu, pot rãni bucãţica de Cer din tine şi atunci, mã opreşti,
îmi obligi picioarele sã priveascã înainte şi cu paşi mãrunţi dar siguri, continuã inima mea drept
cu mâna în aripa ta,
înger!

L.T.C.