De m-aș opri...

Mă cheamă azi credința de la moarte,
Mă cheamă învierea din mormânt.
Mă strigă răsărit din întuneric,
Mă strigă Mântuirea din pământ.

Mă cheama El spre Soare și Lumină,
Mă cheamă Duhul înspre alte lumi.
Mă strigă fericirea din tristețe.
Mă strigă Pacea din mijloc de lupi.

Mă strigă liniștea de mult din criza vieții,
Mă cheamă Dumnezeu de pe pământ.
Mă caută continu, făr-oprire
Și eu parcă tot mai departe fug.

Și de atâta strigăt mă cutremur...

Pacea...

În mijlocul furtunii ce lovește,
Când barca mea se face numai scrum,
Când valul mă izbește spre pieire,
Dă-mi Doamne pacea Ta, să nu m-afund.

Când oamenii din jur mă cer la moarte,
Când mâinile sunt grele de pământ,
Când vin spre mine pietre de osândă,
Dă-mi pacea Ta, puternic să rămân.

Când nu mă simt iubit și vrut de oameni,
Când cei din jur mă judecă urât,

Intrarea în Ierusalim...

Templul din Capernaum nu mai era amenințat de omul cu duh necurat.
De când El îl eliberase .

Soacra lui Petru se bucura de soare, în timp ce de pe banca din apropierea mãrii își privea nepoții jucându-se. 

Nu demult zãcea pe pat bolnavã, când El a prins-o de mânã și fãrã nici o explicație s-a vindecat. 

Acum trãiește bãtrânețea pe care n-a visat-o.

Paznicul de la casa bogatului a fost leprosul de care El s-a atins când l-a întâmpinat pe strãzile Galileii... Acum crede în minuni...

Sã ne întoarcem iarãși înapoi...

Te rog, răstoarnã piatra la-oparte
Și cheamã-mã afarã din mormânt.
Cã m-am scârbit Doamne, de-atâta noapte,
De-atâta întuneric si pãmânt.

Te rog mai pune-un rãsãrit de soare
Și o`nviere Doamne, peste noi.
Cã sunt sãtulã de atâta moarte,
Crucificãri, batjocuri și noroi.

Și mai întinde-Ți Mâna înc-odatã...