S-au adãpostit toate pãsãrile şi toate florile s-au închis.
Copacii înmuguriţi şi-au ridicat frunţile şi crengile spre Cer, ca o îngenuncheare înãlţatã sub formã de rugãciune.
O rugãciune de searã.
Oamenii s-au strâns toţi în casele lor.
Sub stropi mãrunţi de ploaie mai pâlpâie doar ferestre de luminã.
E linişte.
O linişte sfântã.
Primele lacrimi de Cer, cad pe-asfaltul cald de primãvarã târzie.
Ceasul de pe turnul bisericii aratã miezul nopţii.
Clopote amorţite încep sã batã.
Înainte sã ajung la marginea strãzii ce mã duce spre casã, existã o grãdinã liniştitã de mãslini. Acolo îmi place sã citesc, îmi place sã petrec timpul cu faţa cãtre soare. Acolo îmi place sã privesc oamenii alergând sau copiii râzând.
La miezul zilei e gãlãgioasã, dar dupã apusul soarelui devine cea mai liniştitã grãdinã de pe pãmânt. Se mai aude doar jocul vântului printre crengile mãslinilori milenari…
