Flori crescute pe ruine

Pot să-ți scriu?
Pot să-mi vărs potopul de cuvinte peste urechile Tale?

Demult nu am mai folosit stiloul, demult nu am mai împărtășit fericirea mea și durerea.

Pur și simplu am lăsat raftul sufletului gol și un strat gros de praf s-a așezat pe el.

Deja încep să mă obișnuiesc cu tăcerea, mi se pare normal să mă închid în mine, să tac.

În ultimul timp nici măcar mie nu-mi mai vorbesc.
Mereu caut o scuză. Orice pentru a evita să-mi judec faptele și gândurile, orice motiv pentru a lăsa totul pe mâine. 
Și am descoperit că sunt plină de praf și goală de viață.
Am uitat și cum să dau culoare cuvintelor... am uitat cum să mulțumesc sau să exprim liniște.
Acum știu doar să mă plâng. Să exprim nemulțumire.

Ei îmi spun că e vremea schimbării, și precum după iarnă apare primăvara, așa și în suflet după pustiu apar ploi și în final renaște viața iar. Însă eu,

eu mă simt pustie. Pustie și fără nori care să-mi anunțe anotimp ploios; sau se poate să trăiesc de mult în furtuni și primăvara să fie mai aproape decât eu cred?

Sunt atât de prăfuită Doamne, atât de goală, încât ecoul plânsului dureros răsună în întreaga-mi ființă. Mi-e dor de îmbrățișarea ta, Nemărginitule!
Dacă ți-am provocat izbucnirea lacrimilor, iartă-mă!
Dacă ți-am sfâșiat sufletul de Dumnezeu, iartă-mă.
Iartă-mă dacă faptele mele, gândul sau vorbirea au țesut pânza de ceață între noi
... și dacă te-am răstignit a doua oară, iartă-mă Dumnezeule!
Știu că m-am obișnuit cu nimicuri care mi-au rămas. Nu manifest nici un fel de protest. Nu lupt să fiu mai bună, mai reală. Nu mă zbat să mor eu ca să trăiești Tu!

Mă mulțumesc să-mi găsesc împlinirea în chipul meu, nu caut oglindirea Chipului Tău... și astfel, față în față cu propriul meu chip, la sfârșit plec mult mai dezamăgită decât eram. 

Și a început să mi se pară mai importantă haina decât cel care o poartă, să dau mai multă importanță semnăturii decât tabloului în sine, aranjamentelor florale decât florilor, hârtiei ce împachetează cadoul decât conținutului.
Și nimeni nu mi-ar fi bănuit fericirea dacă, din când în când, ridurile și lacrimile nu s-ar fi arătat sub fardul așezat în straturi groase pe față.

Isuse, tu-mi vezi sufletul înecat în praf, vezi și lacrimile.
Îmi știi singurătatea... privești acolo, în adâncul meu și-mi cunoști sufletul și multele-i lupte.
Te rog, trimite norii unei ploi de viață. Lasă să cadă atingerea Ta sub formă de stropi. Udă-mi inima, mintea, gândul și trăirea ca să răsară fapte vrednice de Tine!
Vino cu putere asupra peretelui gros ce ne desparte și deschide în el o fereastră sub formă de cruce!
Îmi doresc să văd limpezimea cerurilor ca înainte.
Scrie în inima mea Legea Ta, Adonai!
Întoarce-mă din direcția negăsirii, să mă întâlnesc din nou, pe genunchi, cu inima Ta! Iar dacă va fi cu putință, primește-mă din nou, ca rob.

Voi scrie des despre starea sufletului meu, nu voi mai accepta scuze pentru a nu vorbi cu Tine, pentru a nu mă judeca eu însumi pentru toate acțiunile mele.
Voi umple de azi, fiecare raft al sufletului, de prezența Ta!
Voi continua să păstrez tăcere, ca să ascult când vrei să mă chemi, să mă trimiți sau să-mi vorbești.
Nu îmi voi mai face griji pentru nuanțele cuvintelor. 

Voi scrie doar ce primesc de la Tine (mereu culori de viață)!
Vreau umplerea Ta cu fiecare răsărit, tot mai nouă!
Iar dacă Tu vei dăinui în mine, voi fi reală!
Vreau să mor, ca să trăiești în mine!
Să-ți fiu atât de asemănătoare, încât pe stradă lumea să mă confunde cu Tine, Elioh!

Să fac din flori, cer, păsări, artă și oameni, motiv de bucurie iar în toate, Tu să-mi fii veselia!

Din nou ai dat culoare cuvintelor mele prăfuite, când defapt am început a scrie (după mult timp) pentru a-mi exprima nemulțumirea.
Din nou mi-ai arătat clar orizontul, când plângeam într-o furtună neagră.
Din nou mi-ai descoperit un crâmpei din frumusețea Ta, când cel mai puțin mă așteptam!
Îți mulțumesc veșnic...
Mulțumesc pentru că, din gândurile prăfuite cu care am început, acum ai crescut flori... flori pe ruine!

L.T.C.