Te iubesc...

Te iubesc pentru cã mi-ai aşezat Lumina peste ochi
şi mi-ai învãţat inima sã danseze pe-un ritm veşnic.

Te iubesc pentru cã ai conturat mâinile mele şi le-ai dat puterea sã-ţi poatã scrie, sã poatã atinge vioara învechitã de timp, înghesuind frumos, note şi sunete, într-un suflet gol.

Te iubesc, pentru cã-mi veghezi zilnic fiecare pas, cuvânt, gest sau lacrimã.
Te iubesc, pentru cã eşti şi norul gros dar şi raza cãldurii.
Te iubesc pentru cã m-ai iubit...

Ca o condamnare la moarte a fost iubirea Ta pentru mine.
Dacã nu era aşa, azi încã hoinãream departe de faţa Cerului, ca un Cain veşnic înfricat.
Dacã nu era aşa, zideam la nesfârşit un Babel, fãrã sã ştiu cã norii îmi vor dãrâma sufletul odatã cu visele şi cãrãmizile arse, rãmânând în urmã doar praf ameţitor şi gust a fum.
Dacã nu mã iubeai, încât iubirea pentru mine sã te condamne smerit la moarte,
continuam primind scrisori pe-o adresã din Egiptul sclaviei.
Dacã iubirea Ta nu mã salva, nu mai trãiam minunea corbilor ce-mi hrãneau visul cu speranţe.

Te iubesc, pentru cã mi-ai deschis drum prin Marea suferinţelor mele Roşii
şi ai spart stânci ca sã-mi linişteşti setea, deşi era o sete a unui suflet în cârtire.
Te iubesc pentru cã ai ştiut sã-mi controlezi paşii, chiar şi-n pustiul rãtãcirii mele, mereu spre bine.
Te iubesc pentru cã ai îndeplinit promisiuni de care eu uitasem, dar Tu nu.
Te iubesc pentru cã mi-ai îngãduit încã un rãsãrit,
în timp ce-n urma mea, Sodoma uriaşilor, la fel de nevrednicã ca şi mine, se unea cu cenuşa pãmântului, lãsând locul pustiu.
Te iubesc pentru cã mi-ai amintit şi azi cã eşti Iehova-Iire (Domn ce-mi porţi de grijã)
şi Rafa (vindecãtor)
şi Rabi (învãţãtor)
şi Șhilo (mântuire).

Tu ai spart toate ferestrele, şi-ai despãrţit toate gratiile ce-mi legau sufletul de lumea întemniţãrilor.
Tu mi-ai fost scarã spre Cer şi piatrã de aducere aminte!

Și ştii de ce te mai iubesc, Dumnezeule?
pentru cã mi-ai scris pe trecut "Manase" (uitare) şi pe prezent, "Rodire"...
Pentru cã ai ales sã mã iubeşti, condamnându-te prin acea dragoste milenarã, ce-a ars ca un rug în Tine, fãrã sã mã mistuie!
Tu, lumina desãvârşitã, mi-ai întors dimineţile spre rãsãrit,
visele spre vârf de Munte
şi inima spre Locul Sfânt.

Acum, deşi nu mi-e viaţa zâmbet, iubesc. Iubesc trãind prin credinţã,
pentru cã vãd cât mi-ai îndrãgit sufletul ("pânã la moarte, şi încã moarte de cruce"),
şi chiar dacã vor veni încercãri ce vor trece prin mine fisurându-mi inima,
eu ştiu cã vor fi rãni sub formã de petale.
Acesta e azi, un motiv în plus,
sã cred în Tine!

Ţi-am scris, eu, Ligia...
cea care a ales sã iubeascã asemenea Ţie,
chiar de-ar fi sub riscul condamnãrii la moarte!