Prăbuşit în mijlocul deşertului, fără vise, pustiu de dragoste şi frânt de rănile trecutului, prea gol pentru a mai putea fi umplut, slăbit de vânturile urii... încerc să aflu de ce sunt aici.
... încercam să îmi târăsc sufletul prin nisipul singurătăţii, într-o direcţie pe care o credeam corectă.
Plâng undeva între existenţă şi neexistenţă!
Plâng pentru că nu găsesc alt motiv care să mă aducă în Faţa Ta, curat, înafară de propia Ta Persoană!A fost o vreme în care mă-ndoiam că Tu exişti...
... ca răspuns, m-ai adus în deşert, în mijlocul existenţei Tale!
Zile în şir, strigam că nu îţi pasă...
... ca răspuns, mi-ai arătat o oază unde să pot supravieţui!
Dar săptămânile au trecut şi, sătul de mana miraculoasă, am cârtit împotriva Ta. Ti-am aruncat reproşuri fără logică, tânjind după sclavia Egiptului din care tocmai m-ai scăpat.
Ca răspuns, nu ai trimis balene să mă înghită, ci ai poruncit corbilor să-mi aducă pâine şi ai facut să plouă cu prepeliţe.
Cu toate acestea, m-am răzvrătit fiindcă nu voiam să accept modul de viaţă la care mă chemai.
Aveam ochii deschişi, dar nu vedeam cât de mult mă doreai ca prieten şi nu mă cutreierau fiori când te auzeam suspinând după fiecare cuvânt pe care-l rosteam şi care străpungea, ca o suliţă, coapsa Ta...
... dar , cu toate acestea, ai rămas aici!
Într-o zi, obosit să-ţi observ mereu umbra prin apropiere, m-am umplut de mânie şi fără să privesc în ochii Tăi, te-am rănit de moarte printr-un cuvânt:
" Răstigneşte-Te!"
În clipa următoare te-am văzut mai trist ca niciodată.
Aşteptam să mă distrugi, să mă ştergi de pe faţa pământului şi din inima Ta,
dar m-ai privit tăcut, atât de adânc, încât piatra ce-o purtam în loc de inimă s-a sfărâmat în mii de bucăţi.
Uimit şi speriat de schimbarea ce se producea în mine tainic, te-am văzut cum te întorci.
Te-am privit plecând, fără să mai pot spune ceva.
Primul pas făcut în direcţia opusă în care Tu erai, a fost ca un ecou în golul în care odată bătea o inimă.
Conştiinţa începea să se trezească, iar anotimpul îngheţat în care zăceam, începea să simtă schimbări la o scală uriaşă.
Știam că nu meritai să-ţi vorbesc atât de gol.
Niciodată nu ai căutat să mă dobori (deşi aveai puterea), chiar dacă eu am facut-o.
Acum, când începeau a curge în mine râuri de viaţă, înțelegeam că până azi am fost o stană de piatră.
Cât timp umbra Ta mă urmărea, aveam vise...
Azi, prima zi în care mă lipsesc de propia-mi umbră, visez praf şi cenusă.
Tot ce era plăcut şi măreţ ai luat cu Tine.
Existenţa Ta crea frumosul!
Acum înţelegeam... dar era prea târziu!
( VA CONTINUA )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta