Jurnal, dintr-o zi obișnuită de Martie

Ora 00:00
răgușit, telefonul anunță primul mesaj.
Ale D.:"La mulți ani ...!"
îi caut locul pe masă, cu un zâmbet somnoros, închid Biblia cu semnul la Exod capitolul 3, și privesc printre acoperișuri stelele.
E ciudat cât de curate se văd printre norii gri ce dorm deasupra orașului.
Apoi am căzut într-un somn adânc și liniștit, visând că sunt acasă.
06:51
răgușitul telefonului din nou mă trezește.
un al doilea mesaj:

Levy C.:"LA MULȚI ANI ...!"
Zâmbesc din nou senin.
Privesc stelele dar nu le mai dau de urmă.
E spre dimineață.
Soarele încă nu a răsărit.
Dacă mă grăbesc puțin, voi avea timp să-l văd cum își face apariția pe cer, tocmai deasupra râului, iar priveliștea e perfectă.
07:50
Autobuzul e liniștit și aproape gol.
Semaforul e roșu.
Zâmbesc.
În următorul minut, trebuie să apară.
Privesc în orizont, pe cursul râului agitat și dintr-o dată, umbre și lumini amestecate cu formele catedralei pictează un tablou mirific.
E Soarele.
Răsare!
Am impresia că tocmai apare din apă și mă așteptam să fie ud.
Are o culoare roșiatică, exagerat de frumoasă, care îmbracă și cerul din jurul lui și catedrala bătrână de timp.
Îmi inund ochii cu frumusețea răsăritului din această dimineață în timp ce zâmbetul din nou apare pe chipul meu, de mână cu o rugăciune de mulțumire pentru momentul tocmai trăit.
08:00
vocea răgușită a telefonului anunță un nou mesaj.
Anna:"La mulți ani...!"
În timp ce ascund telefonul în geantă, mă gândesc la sufletele de dincolo de mare.
Oare ei au reușit să se bucure de răsăritul amețitor de frumos din dimineața aceasta?
08:10
Aula murmură de voci răgușite și fețe cu urme de somn.
Intru zâmbind, mă așez pe scaunul verde, la masa zgâriată.
În spatele meu, prin fereastra puțin deschisă, razele soarelui îmi ating umărul în semn de fericire.
O fi tot un fel de "la mulți ani", din partea Lui.
Mă bucur doar puțin de minunea Cerului pentru că ușa sălii se trântește cu un zgomot surd.
Începe ora de Pedagogie.
08:11
Ruth: " ... la mulți ani...!"
În timp ce profesoara se luptă cu un powerpoint ce nu voia să avanseze mai departe de introducere, zâmbesc și mă gândesc la sufletele de pe țărmul mării,pe malul Barcelonei...
mi-e drag și dor de ei.
După 5 minute de zarvă în sală, proiectorul pornește din nou.
"Pedagogia pe categorii de vârste", o temă aparent ușoară dar plină de puncte și subpuncte.
Când începeam să mă îngrijorez că în orice moment pot pierde firul, m-a liniștit sunetul pițigăit al soneriei care anunța sfârșitul orei.
Zâmbesc.
Până la urmă nu a fost chiar atât de greu.
10:00
Am trecu cu bine și ora de Psihologie.
Acum stau cu fața în soare bucurându-mă de pauza răcoroasă de care am parte.
Pregătesc tava cu prăjitură.
Tai câteva feli.
Aștept să se întoarcă studenții în sala umbrită de soare.
Sună telefonul.
Mă grăbesc să străbat cât mai repede coridorul gălăgios și când în sfârșit ajung în poarta clădirii, răspund.
La celălalt capăt de telefon un alt "la mulți ani" mă provoacă să zâmbesc.
E bine-cunoscuta voce a unchiului meu.
Când termin scurta conversație, mă întorc grăbită pe acelaș coridor, ceva mai liniștit acum, spre sala unde urmează să înceapă următorul seminar,
"știinte culturale și politică".
Pășesc în clasa deja plină de studenți și fără să le acord prea multă atenție, mă îndrept spre scaunul și masa mea verde-zgâriată.
Se așterne o liniște aproape enervantă.
Îmi ridic ochii spre ceilalți.
Toți mă priveau.
Defapt știam că momentul acesta avea să se întâmple, dar nu mă așteptam să fie chiar acum, chiar așa.
În spatele meu, o studentă cu voce înseninată, dă tonul:
2 .. ya " Cumpleaños feliz, cumpleañoz feliz ..."
Toată sala răsună de râsete și aplauze.
Am primit multe îmbrățișări.
Un coleg, care tocmai terminase cu un an în urmă Facultatea de Artă și Design, se chinuise, în cele câteva minute în care eu eram afară vorbind la telefon,
să decoreze tabla neagră cu tot felul de baloane colorate și desene cu fluturi.
Au servit fiecare câte o felie de "salam de biscuiți".
Și apoi ne-am ocupat locurile pentru ora care tocmai începuse.
14:10
Ziua împreuna cu studenții de la Psihologie a luat sfârșit.
Zâmbind, mă îndrept spre casă.
Soarele mă urmărea din mijlocul Cerului.
Simțeam cum îmi veghează fiecare pas.
Eram în siguranță.
14:45
Mă desfac de mulțimea îmbulzită din autobuzul semi-încărcat și respir puternic aerul zilei de primăvară.
Soarele mă așteaptă zâmbind pe albastrul presărat cu nori.
Grăbesc pașii spre casă.
16:00
Verific mesajele și e-mail-urile.
99 necitite,
și 76 pe facebook.
Răspund primilor 10.
Vreau să le mulțumesc fiecăruia în parte de faptul că și-au amintit de mine azi.
Sunt cu zâmbetul din nou pe buze, la fiecare mesaj pe care-l citesc.
Respir împlinită.
Ziua încă nu s-a încheiat, dar o pot numi o zi perfectă... sau aproape perfectă.
Îmi lipsesc îmbrățișările prietenilor de departe.
16:55
Închei scurta conversație cu L., rugându-l să se roage pentru examenul de la ora 18:00 la care urmează să mă prezint.
17:03
Telefonul sună din nou.
Cu o voce răgușită se aude la celălalt capăt de telefon:
" e martie și nimic special... și totuși, la mulți ani Ligia!"
Luxxe, un vechi prieten din împrejurimile Madridului.
În timp ce ies din casă și mă îndrept spre stația de autobuz, conversația noastră se schimbă de la un subiect la altul.
Într-un final l-am întrebat cum e sufletul lui?
Răspunsul lui s-a lăsat așteptat.
Cu vocea între-tăiată mi-a spus:
"Săptămâna viitoare merg la operație. Să te rogi pentru mine."
Operație...
Vorbisem săptămâna trecută și nu-mi spusese nimic.
"De când stii? De ce ? Cum?"
L-am atacat cu întrebări care așteptau răspuns.
"Mi-au făcut vineri biopsie și azi analizele de sânge. Se pare că e nevoie urgentă de intervenție chirurgicală. Joi merg să vorbesc cu anestezistul.
La început mi-au spus că e doar o mică tumoare, că nu aveam de ce să mă îngrijorez.
După analize m-au sunat din nou.
E cancer."
Mi-am închis ochii și am strâns puternic pleoapele.
Îmi doream să nu fi auzit bine ultimul cuvânt.
Lacrimile mă înecau dar nu puteam plânge.
Nu puteam să-l las să mă audă cu vocea tremurândă.
A fost cea mai dureroasă și ascuțită tăcere din toată existența acestei zile.
Într-un târziu, ștergându-mi lacrimile și mulțumită că e la capătul celălalt de telefon ca să nu-mi vadă ochii înecați, am încercat să-l încurajez.
Nu am putut rosti prea multe cuvinte ziditoare.
Am încheiat cu un: " îți promit că ne vom ruga pentru tine!"
18:05
Examenul nu părea greu dar mie îmi părea neobișnuit de lung.
Încercam să mă concentrez ca să termin cât mai repede, să ies din sala aceea îmbulzită de tăcere și miros a umed.
Ultimul punct era despre o compunere.
Trebuia să alegem una din cele două teme.
"Părinții sunt cei mai buni profesori"
sau
"Examen".
Engleza mea stâlcită m-a invitat să încep vorbind despre părinți dar mi-am dat seama că nu puteam formula mai mult de 4 propoziții.
Am tăiat peste liniile acelea înclinate, alcătuite din cuvinte aprope fără sens și pe o foaie albă am început să scriu cu ochii împânziți de lacrimi, despre Examen.
"Sunt în perioada examenelor.
Urăsc cuvântul examen.
Școală, sesiune, proiecte, studii, seminarii, probleme, în căutare de răspunsuri împiedicându-ne de soluții.
Examene...
E interesant și într-un fel, comic, când te gândești că urăsc cuvântul examen și tot ce înseamnă el ca să realizez, azi, că defapt trăiesc un examen zilnic: viața.
Școală, proiecte, seminarii, spital, un accident, un lucru pierdut sau găsit, un cadou sau o floare de la un anonim, o iubire și o persoană pentru a iubi, un zâmbet sau o lacrimă, o inimă frântă, un nou avânt...
chiar și un telefon primit de la un prieten vechi și drag care te anunță ca tocmai are cancer.
Toate sunt mici texte formând Examenul Vieții.

Am încheiat cu versurile unei cântări...
"This is your time, this is your dance, live every moment, leave nothing to chance, swim in the sea, drink of the deep, embrace the mystery of all you can be!"
și am semnat examenul.
Apoi l-am înmânat profesorului.
23:50
Am deschis Biblia la capitolul 3 din Exod...
În timp ce mă gândeam la tot ce am primit și ce mi s-a luat în ziua de azi...
la toate mesajele și telefoanele...
la toate îmbrățișările și veștile...
la toate zâmbetele și binecuvântările...
la dorul meu de casă și de cei dragi.
În timp ce mulțumeam pentru încercări și înălțări am citit versetul 12 din Exod 3: " Eu voi fi negreșit cu tine..."
Am închis Biblia și cu ochii plini de mulțumire și recunoștintă,
mi-am înălțat rugăciunea spre Cerul înstelat.
Cu un zâmbet obosit dar sincer, am rostit iubind... "La mulți ani
nouã, Tatã!"