"Ce ești, atragi."

"Ce faci, se întoarce. 
Ce dai, primești. 
Ce ești, atragi."

În ultima vreme, tot mai des întâlnesc gândirea aceasta,  mai ales în online, mai ales la persoane a căror cuvânt contează sau influențează. Totuși, extrema la care s-au dus aceste idei nu este nici sănătoasă, nici corectă. Într-o societate și o generație tot mai robită de anxietate și depresie, de nemulțumire și dezamăgiri, mințim dacă ne creștem copiii și tinerii în "vibe-ul "acesta atât de "zen" și neadevărat. Faimoasa "karma" nu există.

Da, este bine să vrem să facem binele, să dăruim din ceea ce avem și să fim cu sufletul și mintea inocentă și jertfitoare. Să slujești, într-o societate tot mai egoistă, este ceva ciudat de frumos și atât de vital. Fără nici o îndoială, este nevoie de oameni disponibili. Dar să așteptăm să primim înapoi timpul și respectul oferit, este ireal de înșelător. Să ne ghidăm viața după conceptul acesta eronat de cauză-efect, este prăpăstios de periculos. 

Ne-am axat atât de mult pe ideea că ceea ce faci se întoarce, că ceea de dai primești sau ceea ce ești, atragi, încât am uitat să le spunem că se poate și invers. Și din păcate, de cele mai multe ori, nu primești ceea ce dai, nu găsești ceea ce cauți acolo unde ai sperat, și nu atragi ceea ce ești.

Scrisoare

Copilul meu, 

Te-am văzut azi cum îți strângi la piept copilul și îi spui că îl iubești cum soarele își iubește lumina și luna iubește pământul. I-ai spus că lumea ta se învârte în jurul lui... că lumea ta e el. Te văd cum îți crește iubirea și dă pe-afară când îți strângi puiul în brațe, și cum îți tresară ființa la fiecare pas sau cuvânt, sau gest. Te-am văzut azi cum îți iubești copilul și sărbătorești prezența lui în viața ta. Cum ești atât de recunoscător pentru moștenirea ta. Ti-am văzut inima gata de jertfă dacă ar fi nevoie, doar de dragul fericirii lui. Ce dragoste desăvârșită îi porți.

Te-am văzut azi prin ochii mei de Tată și tânjesc să-ți amintești cât te prețuiesc. 

Copilul Meu, te iubesc și asta o știu și stelele și îngerii ce-ți cântă pe genunchi. Tânjesc să te văd râzând în hohote în timp ce alergi cu picioarele goale și sufletul plin. Te-ai grăbit să crești, dar ai uitat că sufletul poate rămâne veșnic copil. Mai știi când te purtam pe umeri și tu râdeai în timp ce fluturii zburau în jurul nostru? Mai știi când îți spunea-am povești și adormeai liniștit la pieptul meu? Și când era furtună și te cuibăreai lângă inima Mea, mai știi? Spune-ai că nu-ți plac ploile prea mult. Iubește cum iubeai atunci, trăiește inocent și plin de mulțumire, ca un copil. Crede ca un copil și iartă ca un prunc, pentru că Împărăția Cerurilor va fi doar a celor care, în lucrurile inimii, rămân copii.

Învăț să merg la pas

"Când diavolul nu te poate opri, atunci te accelerează."

Vă tot povesteam că am o perioadă aglomerată. Mi-am propus anul acesta lucruri cât pentru 10. Am citit aproape 20 de carti, fac simultan câteva cursuri în timp ce m-am înscris împreună cu Levi la C.B.E.E. (Colegiul Biblic Est European). Suntem angajați în slujirea oamenilor și vrem să o facem cât mai bine, așa că am intrat intens într-o pregătire pentru cursuri de consiliere. La toate acestea mai avem munca de zi cu zi, din care trebuie să trăim, și în fotografie lucrurile trebuie să fie constante. Așa că și pe partea aceasta investesc și studiez cât pot de mult. Și nu, nu este greșit să fim utili, dar când diavolul nu ne poate opri, ne accelerează... Cu asta mă lupt acum. Învăț cât este de important echilibrul, ca să nu ne trezim alergând de nebuni. Afară este primăvară și soarele se pregătește de apus. Mușcata din fereastră și-a mai deschis un boboc și abea azi am observat asta....

De Tine-mi era dor

Mi-ai pus o inimă în brațe și mi-ai cerut să o cresc. 

Să o hrănesc zilnic, să o protejez și s-o iubesc. 

Mi-ai cerut să o fac parte din mine indiferent de ploi și furtuni și am făcut în tocmai: atunci am simțit-o pentru întâia oară bătându-mi în piept.Și-am început să o privesc diminețile trezindu-se cu razele soarelui. 

Să o văd cum tresaltă și se veselește când sunt fericit. 

Să o aud cum râde cu râsul ei primăvăratic, ca o înflorire iar și iar, indiferent de anotimp. Eram colegi de viață, nedespărțiți, prin orice colț de lume. 

De o vreme mergeam de mână, strânși puternic unul de altul. 
Ce sentiment de apartenență se năștea în noi.
Răsărituri și apusuri, bucurii și tristeți, prietenii și vise: în toate eram una. 

Ne-am obișnuit atât de tare să vibrăm la unison, încât aveam impresia că niciodată nu trăisem unul fără celălalt.
Până într-o zi când ai hotărât ca suntem suficient de întregi și separat, 

așa că mi-ai cerut-o înapoi. 
Și-am plâns atunci cât toate ploile la un loc...