Despre cum nu există oameni toxici

Ani de zile am trăit cu impresia că sunt un om toxic. 
Am pierdut prieteni pentru că m-au considerat un om toxic.

Azi vreau să vă scriu din perspectiva unui om care crede că oamenii toxici nu există. Din experiență, cred că este doar o etichetă a unei societăți comode și ignorante, care în egoismul ei nu mai vrea să pună valoare pe sufletul care pare imposibil de recuperat, la prima vedere.

Este adevarăt, am fost câțiva ani irascibilă (și încă mai am zile în care sunt așa).  Am avut probleme serioase cu sinceritatea în exces (și azi mă mai lupt cu îmblânzirea acestei laturi specifice caracterului meu). 

Din fire am fost mai mereu pesimistă, dar acei câțiva ani am excelat puțin mai mult în pesimismul meu... 

Aniversare

 Nu știți voi câtă fericire mi-au adus mesajele voastre, telefoanele și gândurile.
Am avut cea mai frumoasă zi de naștere, în ciuda vremurilor pandemice în care trăim. 
Vă amintiți când vă spuneam că îmi propun să fiu mai mulțumitoare, să mă plâng mai puțin și ceea ce îmi planific, să duc la bun sfârșit?

M-ați surprins mulți spunându-mi că vedeți ceea ce eu nu vedeam în mine. Sau cel puțin nu așa... nu la fel. Chiar și azi încă mai primesc mesaje pentru ieri, care îmi fac ochii să lăcrimeze a fericire.

Voi vedeți în mine liniște, când defapt furtunile cu eu-ul sunt în toi. Vedeți în mine perseverență, când am un morman de frustrări pe care încerc să le liniștesc zilnic. Vedeți ambiție și eu mustesc a nepăsare. Vedeți iubire și eu încă nu reușesc să mă iubesc nici măcar pe mine. Vedeți smerenie, când eu încă îmi plâng consecințele ultimei supradoze de mândrie. Mi-ați spus că v-am fost portul în care pentru prima data după mult timp v-ați odihnit barca obosită de valuri. Mi-ați spus că am fost umărul pe care ați simțiti că în sfârșit vă puteți descărca sufletul. Unii aproape că mi-ați spus că v-am salvat viața, dar eu nu știu să fi făcut asta vreodată...

Fără renunţare!

Sã nu-mi spui cã renunţi!

Pentru simplul fapt cã ai pierdut ceva ce credeai vital pentru tine, sã nu-mi spui cã renunţi.

Pentru cã te-au lovit puternic din pãrţile din care cel mai puţin te aşteptai, sã nu-mi spui cã te dai bãtut.

Renunţarea este slãbiciunea înfrânţilor, nu-mi spune cã ai fost înfrânt.

Sã nu-mi spui cã renunţi pentru cã te vezi la pãmânt.

Doar laşii renunţã.

Dacã ai ajuns pânã aici, dacã ai reuşit sã te faci vãzut ca mai apoi sã arunce în tine cu pietre, dacã te-au pus la pãmânt şi te dor rãnile cuvintelor,

dacã simţi golul singurãtãţii cãutându-şi loc în tine,

nu înseamnã cã eşti înfrânt de tot... Ridicã-te!

Cã suferinţa duce la renunţare, ştie toatã lumea...