Mã-nec cu Soare

Când toți plâng din pricina norilor
și vântul îngheață toate inimile,
când stropii de lacrimi se prefac în fulgi
și toate rănile au sângele trădării închegeat pe-arginți
eu, mă-nec cu soare.

Când pământul se cutremură
și toate apele se năpustesc peste cămările inimii,
când toate visele se sparg
și speranțele se rup în cioburile nestrânse...

când sunt prea mulți ochi
dar dorințe prea puține de-a vedea Adevărul.
Când urechile sunt mii...

Flori crescute pe ruine

Pot să-ți scriu?
Pot să-mi vărs potopul de cuvinte peste urechile Tale?

Demult nu am mai folosit stiloul, demult nu am mai împărtășit fericirea mea și durerea.

Pur și simplu am lăsat raftul sufletului gol și un strat gros de praf s-a așezat pe el.

Deja încep să mă obișnuiesc cu tăcerea, mi se pare normal să mă închid în mine, să tac.

În ultimul timp nici măcar mie nu-mi mai vorbesc.
Mereu caut o scuză. Orice pentru a evita să-mi judec faptele și gândurile, orice motiv pentru a lăsa totul pe mâine. 
Și am descoperit că sunt plină de praf și goală de viață.
Am uitat și cum să dau culoare cuvintelor...

Un Ecou în întuneric...

Ard untdelemn în miez de noapte şi veghez la Cuvântul Tău, fiindcă nu aş vrea, un pas greşit, să îmi distrugă tot ce am clădit până acum cu sudoare.
Compar dorinţa Ta (de a fi asemenea Ție) cu lumea în care respiră pentru o vreme trupul meu şi rămân rănită până în adâncul fiinţei... nimic nu împlinim din ce Ai spus.
Oare câtă răbdare mai ai cu noi?

... până când?

Am ales să veghez la Cuvântul Tău, Te-am ales pe Tine. 

Am ales să mă desprind de cei care merg la moarte (spre moarte se îndreaptă şi trupul meu dar eu merg spre viaţă).
Din pricina eternităţii ce mă asteaptă dincolo, aici merg calmă, cuprinsă de o bucurie, pentru "ei", ciudată!
Port în mine ceva extraordinar, ceva mai presus de cuvinte... dacă Te-ar cunoaşte, ar înţelege! 

Tu mă faci să fiu aşa!

Timp de o clipă, mă las plutind pe aripi de vânt.
O, cât aş vrea să mă ridice vântul până la Tine, să nu mai văd lumea aşteptând la Poarta Morţii o şansă să mai înveţe ceva despre viaţă.
De-a lungul secolelor ne-au privit uimiţi, în arene, cum înaintam pe nisip cântând...