joi, 29 aprilie 2010

Cântarea din´naintea rãstignirii...


"Dupã ce au cântat cântarea, au ieşit în muntele Mãslinilor" - Matei 26:30 -
"Dupã ce au cântat cântãrile de laudã, au ieşit în muntele Mãslinilor." - Marcu 14:26 -


" E ultima cinã împreunã.
Seara aceea a-nceput cu o linişte plãcutã şi mireasmã de apus de primãvarã, dar a continuat prin descoperirea "vânzãtorului" şi toatã bucuria de la început s-a spart în cioburi de tãceri dureroase.
Pâinea s-a frânt şi vinul a fost împãrţit.
Pe masã zãcea gol paharul şi farfuria, printre câteva fãrâmituri încã nestrânse.
Ca sã disparã ecoul ultimului trântit de uşã, pãstrat în urechile lor, când trãdãtorul, înghiţindu-şi miezul, a ţâşnit afarã,
El şi-a dres vocea şi a-nceput sã murmure versurile cântãrii...
Cei 11 rãmaşi, s-au blocat, uimiţi câteva momente, apoi rând pe rând, au dat drumul inimii şi vocii... "


Când am citit versetul din Matei, m-am surprins gãsindu-l în Biblie.
O vreme nu mi-am mai putut lua gândul de la el.
Apãrea în mintea mea, seara, când încercam sã deconectez de tot ce-ar însemna îngrijorare.
În timpul zilei, mã trezeam gândindu-mã la el.
Nici mãcar în perioada examenelor nu l-am putut alunga. Fãrã sã realizez, am scris "Mt.27:30", pe foaia de la proba de psihologie, în colţul din stânga, sus.
(M-am roşit toatã, când profesoara m-a chemat în biroul ei, ca sã-i descifrez "codul misterios".)
Nici citirea nu am mai putut continua, pentru cã mereu mã întorceam la acel verset.
Apãreau întrebãri zilnic, dar pentru cã-mi pãreau copilãroase, nu am îndrãznit sã le adresez nimãnui.
M-am "torturat" câteva zile, încercând sã-mi amintesc mãcar o predicã( din miile pe care le ascultasem de-a lungul ultimilor 4 ani). Ceva unde sã se menţioneze acest verset.
Dar fãrã rezultate.
Deşi citisem de zeci de ori pasajul, niciodatã nu m-am oprit asupra versetului 30.
Defapt, spre ruşinea mea, abea acum realizam cã existã pe paginile Scripturii.
Am început sã rãscolesc prin biblioteca personalã, dar nici o carte nu menţiona nimic despre Matei 26:30 sau Marcu 14:26.
Tot ce se petrecuse înainte: cina şi discuţia de la masã;
şi tot ce se petrecuse dupã: rugãciunea din grãdinã, nevegherea ucenicilor şi prinderea lui Isus; ...
toate-mi erau familiare.
Le ştiam pe din´afarã;
le menţionase-rã cãrţile, filmele şi pastorii la conferinţe sau evanghelizãri.
Dar acest verset de legãturã între cele douã pãrţi, era necunoscut, pierdut sub amprenta anonimatului.

Când m-am simţit prea obositã de întrebãri fãrã rãspuns, am luat Biblia, mi-am pregãtit inima, m-am aşezat pe pat, aproape de geamul prin care mã priveau razele asfinţitului, şi am început sã citesc cele 4 evanghelii.
M-am încãpãţânat sã descopãr misterul.
La sfârşit, ce am descoperit defapt mi s-a descoperit.
Doar prin puterile mele, nu puteam percepe mai departe de Matei 1:1 ...

Doi, din cei 4 evanghelisti (Matei si Marcu), menţioneazã ce-au fãcut Isus şi ucenicii, înainte de-a ieşi pe muntele Mãslinilor.
Ne prezintã evenimentele în şir cronologic, aşa cum s-au întâmplat.
Scrierile lor se completeazã una pe alta.
Citind cu atenţie, am putut analiza situaţia în care se aflau cei 12 şi Isus, prin ce au trecut, şi ce urma...
Atunci, rând pe rând, au apãrut rãspunsuri şi am bifat întrebãri rezolvate...

1 - Primul cuvânt care începea versetul, mi-a bulversat lumea spiritualã, în care credeam cã le ştiu pe toate...
"DUPÃ ce..."
... era limpede: nu înainte, nici în timpul cinei... ci dupã.
Dupã ce s-au aşezat în jurul mesei;
dupã ce a frânt Isus pâinea, şi au sorbit ultimul strop de must;
dupã ce au discutat putin despre gestul femeii din Betania (ucenicii încã fustraţi de prãpãdul fãcut cu tot acel mir scump),
dupã ce Iuda a fost descoperit...

2 - " ... au cântat ... "
Simplitatea acestei expresii mã cutremurã.
Se observã reflectarea unui obicei printre ucenici şi Învãţãtor.
"au" este o certitudine a faptului cã toţi... nu doar Isus, nu doar Ioan sau numai Petru... ci împreunã... plural.
Ei "au" cântat...
dupã...

3 - "... cântarea... "
În Marcu gãsim " ... cântãrile... ".
Nu au fost poezii ci cântãri.
şi nu doar una, ci mai multe.
Asta implicã o structurã pentru strofe şi refren, cu un anume stil de rimã, şi un mesaj clar şi concret; fãrã sã uitãm prezenţa obligatorie a unei linii melodice.( sau note )
Poate dintre ucenici ştiau cânta la instrumente.
Din timpurile lui David existau şi flaut, şi arfã, şi chitarã... iar compozitorii vremii se puteau bucura de sursele de inspiraţie lãsate de împãratul iudeu.
Indiferent de cum ar fi fost, cert este un lucru: Ucenicii şi Isus aveau un repertoriu...

4 - M-a cutremurat sã aflu ce fel de cântãri au cântat ei, în seara în care trãdarea lui Iuda le-a întristat inimile...
Erau 12... şi Isus.
Împreunã, timp de 3 ani, au fãcut minuni, au fost colegi de drum, au împãrţit peştele şi pâinea, au curãţat câmpia dupã 5000 de oameni, s-au mai şi certat, dar s-au şi ajutat şi îndrumat...
... s-au maturizat împreunã...
Eu îmi cunosc prietena cea mai bunã, de aproximativ 3 ani.
Am petrecut nopţi râzând sub pãturã ca sã nu trezim vecinii, am stat ore în şir la telefon plângându-ne una la alta, şi dezvãluindu-ne secrete, am participat împreunã la evenimentele importante din viaţa noastrã şi a prietenilor nostrii. Ne-am scris scrisori sau am împãrţit îngheţata.
Au fost şi momente în care ne-am certat şi ne-am criticat.
Dar ne-am cerut iertare şi am luat-o de la capãt, fãrã sã lãsãm prietenia afectatã de împrejurãrile nedorite. Am devenit atât de bune prietene, cu toate cã nu eram zilnic împreunã. Eu locuiam la 400 de km de oraşul ei. ( Acum ne despart 3000 )
Dacã ea, într-o searã la cinã, aş afla cã a vândut toate momentele petrecute împreunã şi prietenia noastrã, pentru 40 de euro amãrâţi, nu ştiu cum aş reacţiona. Fustrarea şi durerea sufletului, mi-ar reflecta toatã supãrarea şi dezamãgirea pe chip.
Din acel moment, pentru mine ea nu ar mai fi Ruxandra care e acum.
În numele dezamãgirii, de dragul prieteniei noastre, aş sterge şi cea mai micã amintire.
O situaţie asemãnãtoare au trãit şi ucenicii în seara cinei, când Isus a-ntins farfuria vânzãtorului.( relaţia lor unul cu altul, era mult mai edificatã, decât a mea şi a prietenei mele, pentru cã ei trãiau 24 din 24 împreunã, minuni, vindecãri şi învieri ).
Toatã bucuria liniştei s-a spulberat fãrã urmã, când priveau 11 perechi de ochi, mâna care primise arginţii.
Doar ochii lui Isus, fixau pâinea frântã, înecati în lacrimi...
Totuşi, dupã aceea...
glasul Celui mai Iubit dintre pãmânteni, a-nceput cântarea...
apoi a urmat alta..
şi alta...
nu despre durerea ce tocmai sfâşiase inima dumnezeirii din El, nici despre pãcãtoşii ce hoinãreau prin cetate...
Dupã momentul trãdãrii, " au cântat cântãrile de laudã... "
Câtã putere şi caracter.
Câtã dragoste şi inimã.
Sã poţi aduce laude Tatãlui, când tocmai ai fost trãdat şi vândut vrãjmasilor, de unul dintre cei mai buni preteni.
Când Iuda dã ochii din nou cu Isus, nu este atacat de cuvinte ucigãtoare, nici de juruinţe ameninţãtoare.
Isus uimeşte încã odatã, rãspunzând rãului cu dragoste: " Prietene... ! " ( Matei 26:50a ).

5 - În prima parte a versetului, " Dupã ce au cântat cântãrile de laudã, ..." ( Marcu 12:26a ) am gãsit reflectat, modelul unor creştini reali.
Reali, pentru cã Isus era cu ei,
altfel tare mã îndoiesc de faptul cã ucenicii, din propie iniţiativã ar fi cântat laude, având în acelaşi timp inima mâhnitã şi îmbulzitã de urã pentru fapta deloc creştineascã a lui Iuda.
În mijlocul disperãrii, ei s-au simţit încurajaţi de exemplul lui Isus.

Dupã minunea înmulţirii pâinilor pentru 5000 de oameni, când Isus decide sã hrãneascã alţi 2000 ( nici jumãtate decât prima datã ), ucenicii încep sã transpire şi se mutã de pe un picior pe altul, de fricã. Se imagineazã fiecare, prinzând câte un peşte pânã la 2000, ca sã hraneascã mulţimea înfometatã.
Trãiau aceeaşi situaţie, pentru a doua oarã, dar au acţionat ca şi cum ar fi fost pentru prima datã.( aşa e firea... uitãm prea uşor )
Totuşi, Isus a fost acolo, sã le aminteascã blând, cã evenimentul se repetã; aceleaşi personaje,
aceeaşi hranã,
şi cã o minune pentru 5000 de oameni este la fel de valabilã şi pentru 2000.
Doar un lucru sã nu uite ucenicii: Prin propiile puteri, fãrã Isus, nu se poate.
în seara trãdãrii, El ştia din nou, cã ucenicii au nevoie de exemplul dragostei agape, ca sã împleteascã firul credinţei cu firul iubirii de aproapele şi smerenia slujirii...
(Pentru cã firul împletit în trei, mai tare e...)

El ştia: "toate lucrurile lucreazã spre bine... "

6 - " ... , ... "
Virgula.
Unii veţi crede cã exagerez.
Totuşi, pentru cei care veţi continua citirea ( chiar şi criticând ), mã simt datoare sã vã explic de ce am scos în evidenţã virgula.
La început, pentru cã am vãzut-o singurã, între atâtea cuvinte, ghilimele şi punct.
Apoi, recitind versetul, i-am înţeles taina.
Virgula desparte o acţiune de cealaltã acţiune. ( Dupã ce au cântat cântãrile de laudã.( , ) Dupã... au ieşit în muntele Mãslinilor. )
Dar, adevãratul motiv pentru care am pus-o la loc de cinste, este pentru cã ea marcheazã începutul celei de-a doua parte a versetului.
Adicã, rezultatul slujirii creştinilor reali.

*PARTEA II ( b )*
" (,) ... au ieşit în muntele Mãslinilor." - Marcu 12:26

7 - ", au iesit... "
Din nou grupul.
Din nou toţi, împreunã. ( "au" )
Aici, dupã toate situaţiile de dezamãgire şi disperare, lãsate de actul trãdãrii, se respirã iar liniştea şi unitatea de la începutul serii.
E adevãrat, acum erau cu unu în minus, dar ceva le-a risipit ura vânzãrii.

... Poţi regãsi pacea şi linistea în mijlocul furtunii, doar când îţi concentrezi din nou atenţia asupra Celui care este cu tine.
Când laşi pe Isus sã şteargã din gând, imaginea arginţilor murdari de sânge;
când pãşeşti puternic peste firea care te îndeamnã la urã, alegând exemplul dragostei agape;
şi când accepţi sã faci ce face Isus...
atunci devii real, şi inima poate lãuda Dumnezeirea...
Trecând peste experienţele care zdrobesc,
poţi ieşi...
doar dupã ce...

8 - "... în muntele Mãslinilor."
Aici, în muntele Mãslinilor, a început procesul rãstignirii.
Ucenicii bãnuiau... însã Isus ştia.
Pãmânteanul fãrã pãcat, urca dealul morţii cu ecoul cântãrilor de laudã in suflet.
De unde atâta putere în trupul uman şi lacrimile sensibile?
Oare rugãciunea?
Cu siguranţã a fost importantã în acele momente de groazã, pentru Isus... dar primise curajul de-a urca Muntele, cu mult înainte de-a se ruga printre mãslini...
Susţinerea prietenilor?
A cam lipsit din partea ucenicilor, dacã-i privim sub crengi, dormind în raza lunii…
Coborârea îngerului?
A fost şi ea un gest angelic, dar fãrã rezultate.
De unde atunci, puterea de-a continua, ştiind ce-L asteaptã pe culme?
… eu…
... Eu încã mã tot gândesc … la cântãrile acelea din jurul mesei,
din odaia de sus...
dupã servirea cinei...




"Dupã ce au cântat cântãrile de laudã, au ieşit în muntele Mãslinilor."
- Marcu 12:26


Doamne, m-ai învãţat dintr-un verset absent pânã acum( pentru mine ),
cã dincolo de toţi trãdãtorii pe care-i voi întâlni la fiecare pas;
dincolo de cei ce mã vor "vinde" vreodatã;
dincolo de crucea şi cuiele ce-aş ştii cã mã aşteaptã...
sã merg cu paşii senini şi sufletul cântând,
spre ziua învierii mele !

marți, 27 aprilie 2010

Zeci de "De ce" .. şi un rãspuns


Mã tot întreb ... de ce?


De ce, trecând peste cârtirile mele, azi mi-ai frânt vorbele printr-o carte cititã?
De ce, ştiind cã mâine iar te voi ignora (e obicei în fire), azi mi-ai acordat toatã atenția Ta?
De ce, cunoscându-mi inima, totuşi mi-ai bucurat sufletul când priveam zâmbind dansul fluturilor, lângã râu?
De ce, fãrã sã-ți fi cerut (împiedicatã de mândrie), azi, mi-ai înflorit sub ochii primii maci ai primãverii?
De ce îmi încânți auzul cu ciripit de pãsãri şi fâlfâit de aripi?
De ce îmi mai dai şansa sã-mi plimb degetele prin pãrul creț al câinelui, ce aleargã şi mã învitã la joacã, prin iarba crescutã de Tine?
De ce mi-ai lãsat ochii (prea rar ridicați spre cer), sã priveascã mersul ritmat al furnicilor?
De ce mi-ai desenat din nori, o inimã, azi?
De ce mi-ai curãțat Cerul atât de senin?
De ce continui sã faci toate aceste minuni, în viața mea, zilnic?

Nu ştiu sã fi fãcut nimic sã le merit...
dar mi-ai strã´fulgerat gândurile cu un simplu rãspuns...
" Fiindcã atât de mult Te-am iubit... "

IOAN 3:16

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Înger

Îngerule...
când ai sã mã vezi suspinând, cu inima tristã,
acoperã-ţi faţa cu aripile, ca sã nu te cuprindã melancolia şi pe tine...

Când, de teamã voi da înapoi câţiva paşi, nu-mi privi laşitatea,
sã nu fiu pricinã de renunţare, pentru tine...

Îngerule...
când îmi vei vedea mâinile tremurând de urã,
acoperã-ţi ochii cu aripa dreaptã, pânã când vei asculta din nou, de pe buzele mele, vibrând iubirea...

Când mã vei vedea cu fruntea plecatã, întoarce-te spre rãsãrit, pânã ce-ţi voi atinge umãrul, în semn cã sunt pregãtitã din nou de plecare...

Când vei simţi cã urmãtorul cuvânt rostit de mine, nu-i semn de Luminã, acoperã-ţi chipul.
Nu aş vrea sã-ţi murdãresc ochii şi urechile cu nopţile ce încã se amestecã tulburãtor în mine...

Îngerule,
când gelozia îmi va transforma privirile şi gândurile-n pietre,
acoperã-ţi trupul şi ochii cu aripile.
Nu vreau sã fi martor crimelor mele...

Îngerule,
dacã vei face toate acestea, de fiecare datã când pasul fiinţei mele se îndepãrteazã ameninţãtor de pe cãrare, eu voi fi provocatã sã-ţi privesc gestul,
şi îmi voi aduce aminte cum fapta ce urmeazã se prea poate sã-ţi rãneascã sufletul...
şi atunci, pentru cã te iubesc mai mult decât mã iubesc pe mine, îmi voi cãuta din nou drumul lângã tine...

ştii cã aici nu mã simt acasã, şi durerea mea se caţãrã uşor pe ochii tãi...
ştii cã simt departe Cerul, şi atunci tristeţea îşi ascunde toate rãnile în privirea ta, ce poartã Cer...
ştii cã viaţa-mi pare-n minus când obosesc în mijloc de furtuni, şi atunci cârtirile se nãpustesc asupra ta, sub formã de pãmânt...

... mã sfâşie durerea, privindu-ţi rãnile...
mã îngrozeşte gândul cã eu ţi-aş putea frânge aripile...

Îngerule...
mi-ai fost dat, ca sã-mi pãstrez cãrarea dreaptã, atunci când paşii-mi sunt atraşi ca un magnet, spre pãrţi...
de aceea, acoperindu-ţi faţa cu aripile, îmi voi aminti, cã gestul sau cuvântul meu, pot rãni bucãţica de Cer din tine...
şi atunci, mã opreşti,
îmi obligi picioarele sã priveascã înainte, şi cu paşi mãrunţi dar siguri, continuã inima mea drept...
cu mâna în aripa ta...
înger!

p.s: imagine luata de pe www.deviantart.com

joi, 22 aprilie 2010

Te iubesc...

Te iubesc pentru cã mi-ai aşezat Lumina peste ochii
şi mi-ai învãţat inima sã danseze pe-un ritm veşnic...
Te iubesc pentru cã ai conturat mâinile mele şi le-ai dat puterea sã-ţi poatã scrie, sã poatã atinge vioara învechitã de timp, înghesuind frumos, note şi sunete, într-un suflet gol...
Te iubesc, pentru cã-mi veghezi zilnic fiecare pas, cuvânt, gest sau lacrimã...
Te iubesc, pentru cã eşti şi norul gros dar şi raza cãldurii...
Te iubesc pentru cã m-ai iubit...

Ca o condamnare la moarte a fost iubirea Ta pentru mine...
Dacã nu era aşa, azi încã hoinãream departe de faţa Cerului, ca un Cain veşnic înfricat..
Dacã nu era aşa, zideam la nesfârşit un Babel, fãrã sã ştiu cã norii îmi vor dãrâma sufletul odatã cu visele şi cãrãmizile arse, rãmânând în urmã doar praf ameţitor şi gust a fum...
Dacã nu mã iubeai, încât iubirea pentru mine sã te condamne smerit la moarte,
continuam primind scrisori pe-o adresã din Egiptul sclaviei...
Dacã iubirea Ta nu mã salva, nu mai trãiam minunea corbilor ce-mi hrãneau visul cu speranţe ...

Te iubesc, pentru cã mi-ai deschis drum prin Marea suferinţelor mele Roşii...
şi ai spart stânci ca sã-mi linişteşti setea, deşi era o sete a unui suflet în cârtire..
Te iubesc pentru cã ai ştiut sã-mi controlezi paşii, chiar şi-n pustiul rãtãcirii mele, mereu spre bine...
Te iubesc pentru cã ai îndeplinit promisiuni de care eu uitasem, dar Tu nu...
Te iubesc pentru cã mi-ai îngãduit încã un rãsãrit,
în timp ce-n urma mea, Sodoma uriaşilor, la fel de nevrednicã ca şi mine, se unea cu cenuşa pãmântului, lãsând locul pustiu...
Te iubesc pentru cã mi-ai amintit şi azi cã eşti Iehova-Iire... ( Domn ce-mi porţi de grijã )
şi Rafa ( vindecãtor )
şi Rabi ( învãţãtor )
şi Shilo ( mântuire )...

Tu ai spart toate ferestrele, şi-ai despãrţit toate gratiile ce-mi legau sufletul de lumea întemniţãrilor...
Tu mi-ai fost scarã spre Cer... şi piatrã de aducere aminte!

şi ştii de ce te mai iubesc, Dumnezeule? ...
pentru cã mi-ai scris pe trecut "Manase" ( uitare ) ...şi pe prezent, "Rodire"...
Pentru cã ai ales sã mã iubeşti, condamnându-te prin acea dragoste milenarã, ce-a ars ca un rug în Tine, fãrã sã mã mistuie!

Tu, lumina desãvârşitã, mi-ai întors dimineţile spre rãsãrit...
visele spre vârf de Munte
şi inima spre Locul Sfânt...

Acum, deşii nu mi-e viaţa zâmbet, iubesc...
iubesc trãind prin credinţã,
pentru cã vãd cât mi-ai îndrãgit sufletul ( "pânã la moarte, şi încã moarte de cruce" ),
şi chiar dacã vor vei încercãri ce vor trece prin mine fisurându-mi inima...
eu ştiu cã vor fi rãni sub formã de petale...
Acesta e azi, un motiv în plus,
sã cred în Tine!

Ţi-am scris, eu, Ligia...
cea care a ales sã iubeascã asemenea Ţie...
chiar de-ar fi sub riscul condamnãrii la moarte!

duminică, 18 aprilie 2010

Daniel ... minunea cu parfum de primãvarã.

Daniel!

E numele care de vineri, 16 aprilie ( 2010 ) mi-a devenit cel mai drag.

Ochii lui sunt mari si negrii.
Am descoperit in ei dorinta de-a fi fericit, visand sa poarte stele-n palme.
Parul lui, scurt si brunet, ii da un aer de seriozitate si maturitate, desi conturul buzelor e jucaus si atat de perfect...
Imi imaginez zambetul lui, cu doua gropite in obraji si-mi tremura inima de fericire.

Cand i-am vazut pentru prima data chipul, am fost cuprinsa de-o emotie nerostita.
Parca dintr-o data, toate apele cerului s-au strans in ochii mei...
Nu le-am putut stapani...
si-au curs pe mainile tremurande, cand fericirea dansa pe melodia ei, in mine.

E atat de perfect.
Atat de simplu si... mi-e atat de drag.
De azi, toate gandurile il cuprind si pe el...
toate vacantele, toate planurile, toate taberele sau programele...
toate jocurile si scrisorile...
in toate, voi vorbi si despre Daniel.

Nici aici nu am putut pastra prea mult tacerea.
Din prima clipa in care l-am cunoscut, tanjeam de nerabdare sa am putin timp liber, sa va scriu si voua despre el.
Are 4 ani.
Scurta lui copilarie nu a fost prea senina.
Parintii nu i-au putut purta de grija, dar El a fost mereu la o lacrima distanta.
Nu stiu prea multe despre tatal lui, decat ca e alcoholic, si nu-si poate purta nici lui de grija...
iar mama lui, din ce motiv nu stiu, dar e undeva, dupa gratii...
Daniel mai are 6 frati.
Au crescut o perioada de cateva luni cu un unchi, nebun si abuzator.
El e cel mai mic dinte cei 7.
Si mi-a fost dat sa-l pot iubi.

Aveam nevoie de un rasarit... si nu stiam cum, dar tanjeam in rugaciuni dupa minuni.
Vineri, 16, le-am primit.

Sunt asa de scurte cuvintele si de pustii...
nu va pot explica ce simt acum.
In timp ce scriu, privesc la fiecare 5 scunde, poza lui Daniel.
E imbracat intr-o camasa albastra. ( Cerul l-a imbratisat din toate partile )
Nu zambeste.
Pare trist.
Langa el, piese LEGO asteapta sa fie asezate, in ceea ce pare a fi un avion.
Stiu ca acum e inconjurat de bucurie si oameni destoinici de orice lucrare buna.De aceea ma linistesc privindul.
Unii poate credeti ca are nevoie de imbratisari si jocuri.
Dar adevarul e ca, noi avem nevoie insetata de un rasarit cu ochii mari si purtatori de lumina, imbracat in albastru.

Mai mult decat are Daniel nevoie de mine, am eu nevoie de Daniel.
In el am primit raspuns la minunile atat de mult cerute...
De azi, 18 aprilie 2010, mai am un fratior.
Se numeste Daniel...
si poarta cerul pe maneci si in ochii.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Cu sufletul fraged, Într-o lume străină...

Mi-e fraged sufletul, până pe buze mi-e fraged.
Poate din cauza pânzei de nori
În care-și agață vârfurile brazii,
Sau poate de stelele prea´ndepărtate de noi.

Mă lupt cu o uscăciune spirituală
Într-o pădure nesfârșită a nepăsării
Prin care alerg nedumerită, fără să realizez,
Decât abea târziu,
Că´n toată căutarea mă-nvârteam în cercuri...

M-au înconjurat buchet de spini
Crescuți din ura omului ascuns.
Fără să observ, lăsându-mi răni adânci,
Atârnau pe crengi, visele roșii... picurând...
Frunze mari și roua, loveau pământul trist
Cu vorbe și legende despre un cer închis.
Apoi, tăcere goală de gânduri și idei...
Străpung pădurea neagră, strigăte de dureri...

Ascult ecoul plâns, speranțe năruite...
Sunt oameni ce nu mai cred în Dumnezeire...
M-opresc prea obosit de-atâta alergare,
De-atâtea glasuri frânte în plină nepăsare...

Și simt cum sufletul prea fraged, totuși se înalță...
Cum norii mari dispar și simt parfum de viață!
O rază de speranță străpunge cerul greu...
Din stele nou-născute ...
Acum vorbește Dumnezeu!
Și lumea se întoarce, și omul obosit
Din nou primește viața, puteri cel amorțit...
Din nou răsare soare și Cerul se deschide
Transformă mii de inimi când glasul Lui se-aude!
Tot ce-i uscat, cu Ploaia iubirii Lui îmi udă.
Răsar gânduri de pace, idei și flori, din umbră.
Îmi înverzesc pustiul izvoare de nădejde,
Îmbrățișări de viață, încep să mă dezlege...
Gust libertatea dulce, mireasma ei curată
Și-n mijlocul durerii primesc o altă viață!

Cu Dumnezeu se poate, cu Sfântul meu sunt liber.
El mă respira dulce, și-n Palma Lui mă ține!
Și stele mă răsfața, și luna blând îmi cântă,
iar soarele m´ascunde-ntr-o´mbrățișare sfântă!

...Mi-e fraged sufletul, până pe buze mi-e fraged
Dar sub Cerul liber, alerg acum...
Cu Dumnezeu aproape!

plouã cu suflet...

Strângeţi vã rog, puţin câte puţin sufletul meu.
Uitaţi! a-nceput sã plouã din cer ..cu suflet!
Adunaţi, vã rog, picãturile de ploaie,
Nu le lãsaţi sã curgã pe stradã...
Staţi!
Nu cãlcaţi indiferenţi pe ele....
Se lovesc de ziduri şi munţi....
Ba nu!
Sunt oameni....

joi, 8 aprilie 2010

.... Fãrâme ...


...si câte vise azi se sting în soaptã...
si câte flori se scuturã la jumãtate de-nflorire, încã?
sau câte suflete privesc cu ochii-n lacrimi, furtuna care stã sã vinã?
... se frÂng atâtea întrebãri, si trec rãspunsuri fugitiv pe lângã...
... lespedea e rece si stropitã cu dureri sub forma bulgãrilor de tãrânã...

miercuri, 7 aprilie 2010

Metamorfozã

Privesc la cei de langa mine, oameni a caror scop a fost din totdeauna Cerul...
Unii tocmai isi inalta zborul, altii inca nu au facut primul pas pentru a-si lua avant... unii tocmai alearga cu privirea indreptata spre Cer, printre spini si urme sangerande ale celor care deja s-au inaltat de-aici...
Sunt atat de diferite trairile si totusi sunt pentru acelasi scop.
Eu sunt doar la inceput.
Imi privesc aripile...
Plang...
Aripile imi sunt lipite de mine... se desprind incet si greu...
Doare aceasta metamorfoza in care ma aflu...
Timp in care se produc schimbari in suflet si gand, mintea este si ea modelata.
In exterior nu se observa aceasta suferinta. Doar cei ce-mi cunosc sau impartasesc trairea o pot percepe...

Azi, am simtit lacrimile Cerului pe partea de jos a aripii stangi...
Am plans... dar toate sunt spre sfintire, chiar daca aceasta doare...
Sunt doar la inceput...
Mai am nevoie sa se lucreze la mine, Doamne!
Inca nu mi-am folosit aici aripile... inca imbratisez cu bratele, iar bratele fiind umane, uneori ranesc...
Invata-ma sa iubesc cu sufletul, cu aripile... mai mult!
Dar, Sa sti Mantuitorule!
Daca plang, nu e pentru ca imi pare rau pentru ce am pierdut sau am lasat in urma...
Daca plang e doar din pricina durerii...
Sunt linistita pe Bratul Tau Tare, stiind ca pierd pentru a castiga ceva mai pretios, ceva spre un mai bine... ceva spre sfintire!
Doamne, chiar de-ar fi sa-mi pierd aripile pentru scopul pentru care m-ai creat, o voi face!
Fiindca, nu inseamna ca nu ai zburat daca aripile tale n-au atins norii...
Poti spune ca te-ai inaltat chiar daca aripile ti-au fost frante inainte de-ati lua zborul!
Defapt.. cand inima ta bate pentru Cer, zbori... atunci nu ai neaparat nevoie de aripi!

marți, 6 aprilie 2010

Doar Tu.. si nu oricine...


pot... pot sa te iubesc..
fara sa-mi lase crucea rani pe umeri?
si pot...
pot sa-ti fur cununa,
fara ca spinii sa-mi raneasca palma?

as vrea sa-mi pun eu trupul
in calea rece-a biciului brutal,
si sa-mi frang eu genunchii,
de piatra drumului ce duce spre Calvar...

As vrea sa-mi fie mie coasta-adanc strapunsa
si cuiele sa-mi sune in minile murdare,
si strigatul de-nvins, plamanii sa-l rosteasca
si inima sa-mi bata cu ultima suflare...

As vrea sa-ti port eu crucea
si cu multimea-n spate,
sa tac, in timp ce pietre-mi arunc prin condamnare,

Dar n-as putea iubi,
tacerea n-ar fi mare...
as accepta batjocuri,
dar nu-o crucificare...

Degeaba-s vrea sa fiu in locul Tau sub soare,
cand nu port licarirea rabdarii iubitoare...
Si-ar fi fara vreun sens,
si crucea si cununa...
pe fruntea mea-ncruntata,
si-n ochii ce nasc ura.

Pentru iertarea lumii, doar Tu ai fost in stare
sa spargi temnita noptii,
sub forma crucii Tale.

Doar Tu ai avut fruntea senina,
si iertare, doar din Palmele-ti Sfinte
curgea spre vindecare...

Eu sunt motivul pietrei,
motivul ranii-n coaste...
sunt vocea condamnarii
si crucea Ta din spate...

Dar am fost si motivul invierii Tale!