vineri, 30 noiembrie 2012

Slava Ta în valea mea

Tu m-ai adus in vale [mai aproape de Tine Doamne]
Unde traiesc in adancimi dar Te vad pe Tine in inaltimi,
Ingradit de munti de pacate iti privesc gloria.

Ajuta-ma sa invat paradoxul:
Ca drumul de jos inseamna drumul in sus,
Ca a fi smerit inseamna sa fi inaltat,
Ca inima franta este o inima vindecata,
Ca duhul frant este un duh care se bucura,
Ca sufletul care se pocaieste este sufletul victorios,
Ca a nu avea nimic inseamna sa ai totul,
Ca a purta crucea inseamna a purta cununa,
Ca a da inseamna a primi,
Si ca valea este locul de viziune.

Doamne, in timpul zilei stelele se vad din cele mai adanci fantani,
Si cu cat sunt mai adanci fantanile cu atat sunt stelele mai stralucitoare,
Ajuta-ma sa gasesc lumina Ta in intunericul meu,
Viata Ta in moartea mea,
Bucuria Ta in necazul meu,
Harul Tau in pacatul meu,
Bogatiile Tale in saracia mea,
Slava Ta in valea mea.


joi, 29 noiembrie 2012

Stii de ce iubesc iubirea?


Stii de ce iubesc iubire?
Pentru ca are forma ta...
Pentru ca toate definitiile nu le-am inteles pana nu mi-ai zambit...
Atunci, fara cuvinte, am priceput...

Iubesc iubirea,
pentru ca am invatat sa ma ascund in El atunci cand umbra ta lipseste…
Iubesc felul in care mi-ai aratat ca fara El de mana cu noi,
nu exista teren sigur pentru drumul de maine...
M-ai invatat, iubindu-ma, sa ajung dependenta de Cer.

Nu cunosteam culoarea rasului atat de senina,
Nici apusurile atat de perfecte…
Nici zborul impiedicat al porumbeilor, nu-l privisem atat de atent pana atunci…
Cu tine, toate lucrurile mici par mari.. si lucrurile mari nu mai exista...

Pentru ca ai fost raspuns
Si zambet, si ras….
Si pentru toate culorile universului ce si-au gasit loc in ochii tai…
Pentru prezenta Lui cand rostesti cuvinte…
Pentru linistea ce-mi aduce sarutul tau pe frunte…
si puterea ce-ai primit sa-mi alungi toate indoielile… si frica…
Si pentru ca in aceeasi incapere locuiesc si fericirea si lacrima…
Iubesc iubirea…

… Iubirea-mi esti tu… in El!

miercuri, 28 noiembrie 2012

Defectul nostru


O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si le cãra pe dupã gât. Un vas era crãpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa. 

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea doar pe jumãtate. Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumãtate de apã. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu putea face decât jumãtate din munca pentru care fusese menit! 

Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor: "Mã simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!" 
Bãtrâna a zâmbit, "Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insã pe cealaltã nu?" Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care improspãteazã casa." 

Morala

Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât de interesantã si ne rãsplãtesc atât de mult!

Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea. Deci nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastrã a drumului!

marți, 27 noiembrie 2012

La Peniel


Acolo unde am văzut Faţa lui Dumnezeu...
Acelaş loc unde s-a luptat Iacov cu însuşi Atotputernicul...
Acolo unde numele lui a fost binecuvântat fiindcă nu a vrut să lase binecuvântarea să fugă odată cu revărsatul zorilor...
Acolo unde s-a născut poporul Lui, unde numele i-a fost schimbat din Iacov în Israel...
Acolo unde a început totul... cu o lupă crâncenă între om şi Dumnezeu... din care omul a ieşit înfrânt dar binecuvântat..
acolo... de unde a ieşit şchiopătând, dar fericit, fiindcă a văzut Faţa Domnului lui...
Într-un loc nu oarecare, ci unul unde s-a născut o istorie...
Începutul...
acolo unde pentru prima dată omul a cerşit mila Dumnezeului Cerurilor...
Acolo... la Peniel... vin şi eu Tată, să mă lupt, nu cu Tine,
ci cu omul dinăuntrul meu, chiar şi cu riscul de a rămâne
şchiop toată viaţa, dar ştiu că voi avea oportunitatea să
văd Faţa Ta şi
să-ţi cersesc binecuvântarea....

luni, 26 noiembrie 2012

S-ar mai uita si Dumnezeu spre noi...

Mi-e sufletul uscat de-atatea lacrimi si ma intreb de ce mai vrea sa ramana aici.
De ce mai poarta inca acel fir de speranta, cum ca totul se va schimba... si va fi altfel intr-o buna zi...

Am intalnit oameni neatenti, oameni reci, oameni nepasatori de sufletul si cresterea altora, si asta doare...
Am intalnit falsul aproape la fiecare pas...
asa ca atunci cand, prin surprindere, intalnesc persoane calde si atente, ma opresc si-ncep sa le iubesc.

De-ar intelege lumea ca am fost creati sa crestem impreuna, nu sa ne "ucidem" prin cuvinte..
De-ar intelege unii ca atentia si ingrijirea daruita celui de langa noi, ne face mai buni, mai calzi... mai rari...
De-am stii sa ne educam vorba si sa alegem cand sa vorbim si cand sa tacem...
de-am stii sa oprim pacatul la timp, sa nu lasam barfa sa-si faca loc, nici in noi, nici in altii...
de-am stii sa iubim mai presus de fizic si tot ce-i omenesc...
de-am stii sa ne judecam pe noi, si doar pe noi, intelegand ca judecata celorlalti nu ne apartine, ci este a lui Dumnezeu...
de-am stii sa ne intrebam de ce unii fac ce fac, si ce-i determina sa actioneze astfel, nu am mai avea timp sa-i condamnam nestiutori...
de-am stii iubi sufletul, nu doar pe interes sau pentru pozitie...
de-am stii vorbi doar despre ce cunoastem...
de-am concentra atentia asupre celor ce-i avem in casa, inainte de-a intra in aducatia altora, ce nu ne priveste...
de-am pretinde ca il cunoastem pe deplin pe Dumnezeu, nu pe cel de langa noi doar ca sa-l folosim pretext de judecata...
de-am invata sa nu mai face diferente intre noi, de ne-am iubi asa cum ne-a fost dat...
de-am cauta sa implinim Cuvantul nu dupa cum ne place, ci dupa cum ne cere Cel de sus...
de-am tine-aproape invatatura curata, in loc sa o modificam dupa cum ne-ar putea salva din situatie...
de-am predica uneori, pur si simplu, si-apoi de-am implini ce predicam...
de-am cauta sa masuram cu aceeasi masura si pe unul si pe ceilalti, la fel...
de-am incerca mai degraba sa stergem lacrima cuiva, in loc sa-l atacam cu reprosuri...
de-am stii sa ne alegem cuvintele inainte de-a rani de moarte...
de-am fi mai interesati de ridicarea celui de langa noi, decat de propria noastra comoditate
de-am stii sa ne purtam povara unul altuia, decat sa ne impovaram unii pe altii...
de-am putea oferi aceeasi credibilitate si celui din stanga ca celui din dreapta...
de-am stii sa crestem impreuna, nu pe rand...
de-am intelege ca nu suntem vesnici, si ca intr-o zi locul nostru va fi luat ..
de-am iubi la fel de smeriti si sus, cum am iubit si cand eram jos...
de-am stii sa fim oameni buni, in loc de oameni rai...
de-am astepta de la cei din jur doar atat cat au asteptat si altii de la noi...
de nu am pretinde ca suntem mai importanti, sau mai intelepti, sau mai buni, sau mai mantuiti, decat cel de langa noi...
de-am stii sa ne smerim...
s-ar mai uita si Dumnezeu spre noi!


Ungerea de searã


Am pe inima să împărtășesc ceva cu voi...ceva ce și eu am învățat... acum câteva zile...
 Am învățat, că avem nevoie de ungere...și nu orice fel de ungere...
Avem nevoie...de ungerea de seară...

Să mă explic...
Acum mii de ani în urmă... înainte de a se naște Cel care va însemna începutul Erei Noastre, păstorii, dacă vroiau să își păstreze turma întreagă și sănătoasă, erau obligați să facă fiecarei oi, în fiecarea seara... ungerea... și începea turnând untdelemn pe cap... ca apoi să toarne pe tot corpul...

Exista o insectă, care își găsește locul preferat în urechea oii... și produce un așa zgomot încât ajunge să ducă la disperare animalul blând și să îl transforme în unul sălbatic... obligând oaia să își lovească capul de stânci ca insecta să părăsească urechea acesteia...
Astfel, oile ajungeau seara, la staul, rănite... cu sângele prelingându-se pe ochi.. pe urechi... și pe lâna lor albă...
De prea multe ori, ajungeau în pragul nebuniei, din cauza acelui zgomot ce nu înceta...
Păstorul, lua fiecare oaie în parte, și îi turna untdelemn pe cap, acesta întrând în ureche, și astfel sufocând insecta producându-i moartea... Așa erau eliberate oile.
Untdelemnul, mai avea și funcția de a vindeca peste noapte rănile create peste zi...

Mi-am dat seama , că avem nevoie, ca și oile, de ungerea de seara... o ungere Sfântă... din Cuvântul Său... ca să ne alunge temerile... și "insectele" capabile să ne ducă în pierzare...
Avem nevoie de Ungerea de seara... ca peste noapte să fim vindecați de rănile ce poate, uneori chiar noi le-am produs în ziua ce a trecut, crezând că astfel vom scăpa de îngrijorările și capcanele lumii întunecate în care trăim!
Avem nevoie de Ungerea de Seară... o ungere Sfântă... pentru a putea începe o nouă dimineață... o noua zi... vindecați... poate uneori, luând-o de la capăt... ajungând seara, din nou răniți... dar cu timpul vom învăța... vom învăța că nu suntem singuri... nu suntem la voia întâmplării.. și că Există Cineva.. un Pastor, gata să ne lege rănile... să ne îngrijească sufletul... și să ne facă ungerea în fiecare seară.. ca astfel să ne odihnim, liniștiți, în siguranță...
De azi înainte...am să caut ungerea Lui!
Pentru că vreau să fiu vindecatăa de rănile ce-mi zdrobesc sufletul !


... Eu, Ligia...

duminică, 25 noiembrie 2012

Dragostea


Dragostea? …

Cred ca Dragostea e acea farama ce o scapi undeva, si fara sa stii sau sa iti dai seama, se hranesc cersetorii, si fetele triste… asa, din putinul tau uitat.
                Dragostea  e coltul acela de camera ascuns de ochii tai si prafuit, pe care razele soarelui totusi il mangaie…
                Dragostea e linistea care o-ntalnesti in mijlocul furtunilor, cand singurul lucru ce crezi ca-ti mai ramane, este sa astepti sa te scufunzi…
                Dragostea te tine la suprafata…
                Dragostea este raspunsul tuturor intrebarilor… chiar si a celor care inca nu s-au pus…

Dragostea pare ceva de neatins… in schimb, daca am avea ochii suficient de deschisi, ne-ar prinde de mana si am strabate asa bulevarde, orase, tari… continente… galaxii…
                Dragostea este particica de putere care ne lipseste cand cel mai mult o asteptam, si forta care ne-ntalneste cand cel mai mult avem nevoie…
                Dragostea ajunge mereu la noi, la timpul potrivit…
nu are ceasul inaintat… nici in urma pus…
                Dragostea ne completeaza atunci cand locul ei a fost suficient de slefuit si modelat, incat sa intre perfect in planul si viata noastra… fara goluri… sau inghesuieli…
               
Dragostea ne aduce Cerul mai aproape…
Dragostea ne face mai melancolici… mai poeti… mai reali… mai oameni…

Eu am intalnit-o nu de mult… si acum, privind in urma… ma bucur de felul ei discret de-a patrunde in viata mea…
                Daca izbucnea asa cum ceream de atatea ori in rugaciuni… ma gasea cu mainile pline de mine si cu ochii pe jumatate inchisi….

                Cu pasi marunti dar siguri… imi deschide inima spre lumi necunoscute… si totusi atat de dragi…
Dragostea…  cat timp am asteptat, m-a invatat ca “ orice lucru isi are vremea lui… “

-Eclasiastul 3:1-

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Cu adevãrat important


Un bãstinas american si prietenul lui treceau, in centrul orasului New York, pe lângã Times Square in Manhattan. Era in timpul prânzului si strãzile erau pline de oameni. Masinile claxonau, frânele taxiurilor scârtâiau pe la colturi, sirenele zornãiau, sunetele orasului erau asurzitoare.

Deodatã, bãstinasul spune, "Aud un greiere!"
Prietenul sau spune: "Ce? Esti nebun? Cum poti sa auzi un greiere in gãlãgia asta!"
"Nu, sunt sigur!" a spus el, "Am auzit un greiere!".
"E o nebunie," i-a rãspuns prietenul.

Insa el asculta cu atentie un moment, si apoi se îndreptã, traversând strada, spre un ghiveci de ciment, in care cresteau niste plante. S-a uitat in ele si pe sub crengile lor, a descoperit un mic greiere.

Amicul sau a fost pur si simplu uimit. "E incredibil! Cred ca ai urechi supraomenesti!"
"Nu", a spus bãstinasul. "Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei sa asculti." 
"Dar nu se poate!" a spus prietenul. "N-as putea auzi un greier, in asa o gãlãgie."
"Da, într-adevãr," a venit replica. " Depinde ce este cu adevãrat important pentru tine . Hai sã-ti arãt!"

A bãgat mana in buzunar si a scos câteva monede, pe care, in mod discret, le-a scãpat pe trotuar.
Atunci, in ciuda zgomotului soselei aglomerate, care le surzea urechile, au putut observa pe o raza de 20 de metri distantã, fiecare cap întorcându-se sã vadã dacã banii cãzuti nu erau ai lor. 
"Ai înteles ce vreau sã spun?" a întrebat bãstinasul american. "Totul depinde de ce este important pentru tine."


autor necunoscut

vineri, 23 noiembrie 2012

Esti special


 Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.

Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.

Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.
Tot stelute primeau si cei talentati unii; puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sarii peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute… Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.

Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma.
Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!

Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.
- Merita multimea asta de buline negre, isi spuneau omuletii unii altora.
- Este clar ca nu e bun de nimic!

Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el: „Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el.
In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.
Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.
- Ca ea vreau sa fiu!, ii trecu prim minte lui Pancinello. Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!
Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.
- Nu este mare lucru, ii raspunse ea. In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.
- Pe Eli?
- Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.
- Dar de ce?
- Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.
- Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?, striga el dupa ea.
Insa Lucia nu-l mai auzii. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.

- Dar nu este drept!, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli.
Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:
- Eu aici nu raman!, si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:
- Pancinello, tu esti?, se auzi un glas patrunzator. Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!
Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.
- Stii cum ma cheama?, il intreba Pancinello.

- Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat! Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca. Hmm… Se pare ca ai adunat ceva etichete…
- Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!
- Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!
- Chiar nu-ti pasa?
- Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!

Pancinello incepu sa rada:
- Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?
Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:
- Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!
Nimeni… niciodata… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
- In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine, continua apoi Eli.
- Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, raspunse Pancinello.
- Stiu, mi-a povestit despre tine.
- De ea de ce nu se prind etichetele?
- Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!
- Cum adica?
- Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?
- Pai, nu prea…
- Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.

Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:
- Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!
Pancinello nu se opri din mers, dar gandi: “Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!”
Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina…


autor: Max Lucado

joi, 22 noiembrie 2012

Depãrtãri



e prea frig aici,
departe de soare....
e prea nins tot gândul si sufletul meu ...
e prea înegritã privirea, de oameni
ce nu-mi înteleg zborul stingher ...

mi-e prea departe,
si steaua si luna...
si vesnicia...
cred uneori...

dar sunt depãrtãri ce pot sã duc lipsã
si-ndepãrtãri care mã dor...

luni, 12 noiembrie 2012

Cand ne-am cunoscut (VI)

M-am furisat afara din camera, mi-am luat geaca subtire de primavara, am incaltat pantofii negrii, si-am coborat din nou scarile.
Peste oras picura linistit, de primavara.

Cand am ajuns la locul intalnirii, o masina cu geamuri fumurii astepta in ploaie.
Pret de cateva clipe, m-am oprit, cautand un semn sau un gest. Mi-am dat seama ca nu putea fi recunoscuta de cineva atata timp cat fularul imi acoperea chipul aproape in totalitate.
M-am apropiat putin mai mult si am facut un semn simplu cu mana.
A coborat din masina, si-a luat bagajul si cu zambet timid ne-am salutat...
acolo, pe-un bulevard aglomerat si ploios, intr-o seara de primavara rece...

Am petrecut urmatoarele ore, intr-o conversatie deschisa si plina de rasete,
apoi la cina cu parintii mei,
si glume despre ardeleni si moldoveni (venite din partea mamei, pe cand inca nu realiza ca moldovean e si el).
*Rasetele au fost mai mari dupa ce-a aflat.

Intr-o atmosfera placuta si relaxata,
m-a "deranjat" un gand ciudat... : "Si dacã locul lui este aici?"

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Chem vântul...

Când mã simt departe,
chem vântul si Te-aduce-aproape.

Când nu mai am puteri sã-mi atintesc ochii spre Soare, chem vântul si-mi odihnesc privirea-n dansul crengilor, sub ploaie.

Când lacrimile-mi îngrãdesc visele,
chem vântul si-mi aduci sperantele.

Când mâinile-mi scapã rugãciunile,
chem vântul si-aduni iar cuvintele...

Când buzele-mi uitã a Te rosti, Dumnezeule...
Chem vântul si-ntorci amintirile...

Când pasii merg cãlcând prea greu spre munte
Chem vântul si-mi trimiti puterile...

Când genunchii îmi lovesc podelele
Chem vântul si îmi vindeci rãnile...


-L.T.-



luni, 5 noiembrie 2012

Esti (o) parte

Mã întreb uneori, mai ales în ultima vreme, dacã locul unde sunt este locul în care Dumnezeu mã vrea.
Îl întreb mult si des, dar încã nu am primit nici un rãspuns.... (sau poate da?)

Zilele trecute pregãteam lectia pentru scoala duminicalã, despre Caleb si Iosua, si mi-am dat seama cã desi cunosteam istoria lor, niciodatã nu m-am oprit asupra ei pentru a cãuta detalii.
De data aceasta am gãsit ceva simplu, dar relevant pentru mine:
Dumnezeu ne cunoaste individual, dar ne vrea împreunã.

Iosua si Caleb au fost singurii care au sustinut posibilitatea de-a cuceri Canaanul.
Doar ei doi din 12, asa cã balanta s-a înclinat în favoarea majoritãtii, pentru cã viata merge asa: indiferent de valori si scop, spiritul de turmã conduce.
Dumnezeu s-a înfuriat (pe bunã dreptate) pe cei 10 si pe poporul influentat de ei, si-a hotãrât sã-i ameteascã în jurul unui munte timp de 40 de ani, ca sã fie sigur ca le pare rãu.
Patruzeci de ani în care, dacã-si lungeau putin gâtul, puteau vedea pãmântul promis, dar nu aveau curajul nici permisiunea divinã de-a pãsi în el.
În tot acest timp, s-au învârtit în cerc (ca o gãinã beatã) poporul întreg în frunte cu Moise, Iosua si Caleb.

Si-acum întrebarea este clarã: De ce au fost pedepsiti (si) cei doi care mergeau "împotriva curentului"?
Simplu.
Pentru cã Dumnezeu a numit poporul de evrei - Israel - cu Iosua si Caleb la pachet, nu separat.

E adevãrat cã, privitã dintr-un anumit unghi, situatia ar pãrea nedreaptã,
dar dacã ne oprim putin mai atenti asupra problemei, perspectiva se schimbã.
Iosua urma sã fie urmãtorul conducãtor al unui popor exagerat de binecuvântat dar extrem de încãpãtânat si mofturos. Pregãtirea lui cerea timp... 40 de ani de studiu, practicã si teorie lângã cel mai experimentat conducãtor în domeniu: Moise.
Asa cã, învartindu-se în jurul muntelui, asta a fãcut.
Rezultatele se observã la sfârsit, când apele Iordanului se opresc, zidurile Ierihonului se fac praf, Ai-ul este sters de pe fata pãmântului si soarele uitã sã mai apunã.
O epoca de Aur al poporului Israel, sub conducerea unui singur om, care a stiut când trebuie sã înghitã si sã rabde, si cum sã foloseasca timpul în favoarea lui.

Vreau sã cred cã avea si Iosua un loc mai ascuns, unde plângea când simtea cã toate privirile din jur îl strãpung. Cã timp de 40 de ani, o fi avut si momente în care se-ntreba ce-ar fi fost dacã ...?
Sunt aproape sigurã cã si Caleb avea întrebãrile si îndoielile lui.
S-au întâlnit cu Moise, au discutat cu toate celelalte cãpetenii; era subiectul nelipsit de la cinã, în familie.
Si când s-au vãzut la marginea prãpastiei, la rãscruce de drum, în fata optiunii de-a alege dacã pleacã sau rãmân, au ales, cântãrind toate momentele, minunile si binecuvântãrile din vremurile bune,
si-au rãmas. Pentru cã au înteles cã ei sunt parte din acelasi trup.
Au crescut printre mãri despicate si ape iesite din stânci,
au avut meniul cerului zeci de ani (prepelite si manã),
au învãtat Legea si legile Lui,
au vãzut bãtãlii câstigate dar si bãtãlii (sufletesti) pierdute.
Tot ce erau acum era rezultatul trãirilor din trecut, si nu puteau... pur si simplu nu puteau pleca atât de usor, doar pentru cã ei au fost singurii neîndreptãtiti.
Si au rãmas.
Au rãmas acolo unde Dumnezeu îi dorea, chiar dacã circumstantele si oamenii erau nedrepti.
Chiar dacã s-au simtit singuri; doi între zeci, si sute si mii...
Au rãmas pentru cã Dumnezeu, atunci când nu ne vorbeste clar si rãspicat, înseamnã cã pune la încercare credinciosia noastrã.

Asta nu înseamnã cã trebuie sã te lasi condus de turmã, de ideile preconcepute sau obiceiurile lor. Asta înseamnã sã rãmâi ferm în mijlocul furtunii, neclintit în credintã si principii.
Doar atunci... dupã ce "plimbarea" prin pustiu sfârseste, vei primi rãsplata meritatã. Pânã atunci nimic.
Doar câte o "lungire de gât" din când în când, ca sã vezi dincolo de multime, Tara promisã,
ca sã nu-ti pierzi puterea si curajul.
Asa cã rãmâi.
Dacã nu stii ce se întâmplã cu tine, cu ei, cu locul în care esti... si dacã nu primesti rãspuns...
încã rãmâi...
Este foarte posibil sã fi un Iosua si încã sã nu stii...