Un Peniel al meu...

Acolo unde am văzut Faţa lui Dumnezeu...
Acelaş loc unde s-a luptat Iacov cu însuşi Atotputernicul.
Acolo unde numele lui a fost binecuvântat fiindcă nu a vrut să lase binecuvântarea să fugă odată cu revărsatul zorilor.
Acolo unde s-a născut poporul Lui, unde numele i-a fost schimbat din Iacov în Israel.
Acolo unde a început totul, cu o lupă crâncenă între om şi Dumnezeu, din care omul a ieşit înfrânt dar binecuvântat. Acolo, de unde a ieşit şchiopătând, dar fericit, fiindcă a văzut Faţa Domnului lui.
Într-un loc nu oarecare, ci unul unde s-a născut o istorie.
Începutul...
Acolo unde, pentru prima dată, omul a cerşit mila Dumnezeului Cerurilor...
Acolo...
la Peniel...
vin şi eu Tată,
să mă lupt, nu cu Tine...

Ziua Schimbării...

M-am îndepărtat de Tine...

În drumul meu prin pustie, presăram bucăți și miez de suflet până când a mai rămas doar o coajă din el, în mâna dreaptă, iar ulciorul bucuriei zăcea în mâna stângă gol. 

Vântul cânta în el.

Am crezut că voi găsi un loc, o oază... să mă umplii de Tine și apoi să îmi continui drumul indiferent, până la următoarea "umplere".
Dar nu observasem că pasul meu, primul, înafara Prezenței Tale a fost prima piatră la zidul care apoi, cu fiecare pas distanța, l-am construit eu singură între noi.

Au urmat zile în care mergeam paralel cu Tine, dar nu știam că Tu tot ce vrei de la mine defapt, e sa Te urmez, să mă las condusă de Tine!

... să calc pe urmele Tale!

Îmi întorceam din când în când privirea într-o parte și te vedeam acolo, lângă mine. Vedeam umbra Ta pe mâna mea dreaptă și credeam că sunt pe Drumul Bun, dar defapt eram pe-un drum al meu...

Toamnă în "Babel"

Azi, mai mult ca niciodată, am ieşit pe străzile oraşului palid, să-mi plimb sufletul şi visele.

Azi, într-o zi oarecare pentru unii, am simţit strălucind diferit soarele, iar Cerul, privind tainic spre oameni, l-am simţit mai vecin ca niciodată.
Azi, mi-am agăţat aparatul de fotografiat şi-am ieşit pe străzile înguste.

Am întâlnit păsări grăbite, oameni alergând, câţiva copii plângând şi flori uscate.

Pasul grăbit străbătea alei.
Mi-am atârnat privirea de petalele uscate ale unei flori. Părea atât de tristă floarea.
Vecin cu ea, cu spini scăldaţi în rouă, un trandafir căruia nu am reuşit să-i aflu culoarea, spunea "adio" ultimei petale cenuşii.

Ce bine se aseamănă azi lumea cu durerea florii, cu petala de trandafir uscată, cu lacrima ei.
Ce bine ne definesc clădirile şi arhitectura "modernă".
Am ignorat lumea oferită de Dumnezeu şi ne-am construit noi, alta proprie, adăugând zi de zi la zidul cetăţii o piatră de lacrimi, alta de paie, o piatră de cenuşă, alta de noroi. Am sprijinit tavanul de coloane de scrum şi am construit astfel Eternul nostru Babel!