sâmbătă, 4 iunie 2011

Din totdeauna...


De-atâtea ori am rãmas jos...
Cu fiecare cuvânt aruncat, m-am lãsat doborâtã. Cu fiecare privire uscatã, m-am lãsat rãnitã. Cu fiecare piatrã ridicatã, am închis ochii, ca un laş, şi-am aşteptat sfârşitul.
Am plâns când m-am simţit trãdatã.
Uneori am strâns puternic pumnii şi ochii, cu gând de rãzbunare şi am rãmas aşa, în poziţia morţii, tânjind sã schimb lumea, sã-mi fac dreptate.
Eram prea slabã pentru a lupta cu mine însumi.

Timpul trecea. În fiecare zi simţeam tot mai mult cã nu aparţin acestei lumi; cã locul meu nu e aici. Mã consolam, rostindu-mi mereu, cã m-am nãscut într-o generaţie greşitã, într-o vreme cu timp nesãtul. Credeam cã nu trebuie sã fac nimic, pentru cã împrejurãrile şi împrejurimile erau pentru mine prea mari sau prea mici, dar niciodatã pe mãsurã.
Aşa au trecut zilele şi anii, cu mine, fãrã mine.
Pentru cã nu am reuşit sã înţeleg cã eu TREBUiE sã fiu aici şi nici un loc nu este mai potrivit pentru mine acum.

Nu realizam, cã dupã lovituri ce mã aplecau la pãmânt, rãmâneam defapt acolo.
Iar de jos lumea, pietrele, ameninţãrile şi temerile pãreau mult mai mari şi mai înfricoşãtoare.
Cu toatã puterea lor, doreau sã-mi acopere bucata de Cer ce-mi stãtea deasupra, şi de cele mai multe ori, au reuşit sã-mi orbeascã ochii credinţei.
Pânã într-o zi...

Într-o zi, când înecatã în lacrimi, sãrutam ce-aveam cel mai aproape: noroiul.
Era o linişte neobişnuitã în jur şi deasupra mea.
Am vãzut reflectat un albastru senin tocmai în lacrima cãzutã.
S-a repetat de câteva ori imaginea, apoi plângeam forţat, de fericire sau confuzie. Nu-mi pãsa. Doream doar sã mai vãd odatã Cerul într-o lacrimã, curat.
Puteam petrece aşa ore întregi, nemişcatã, crescând în mine, cu grijã şi drag, imaginea Cerului uitat.
Nu ştiam, dar ochii începeau sã clipeascã a vindecare.
Inima, doar sânge, nu mai tresãra de teamã la auzul vocilor strãine.

Într-o dimineaţã, plângeam din nou, aşa, din nimic, doar de dragul lumii descoperite, când norii mi-au scris un vis demult pierdut:
Înãlţare!
Atunci, cu mâinile pline de trecut şi genunchii jumãtate îngropaţi în regrete, mi-am dezlipit trupul şi sufletul de pãmânt.
În ridicare, m-am lovit de oameni plini de urã şi uimire, de pietre tocmai îndreptate spre mine, de trãdãtori şi râsete false. Mi-au zgâriat puţin puterea şi visele. Pentru un moment credeam cã voi cãdea din nou, dar am reuşit, cu ultima putere, sã-mi ridic inima spre Soare.
Dupã lovituri de moarte, eram din nou în picioare!

Cu ochii într-o continuã înecare în lacrimi, am tras puternic aer în piept, cu miros de libertate. Am ridicat mâinile obosite de atâta pãmânt, şi am lãsat sufletul şi inima sã strige spre vindecare.
Rãspunsul nu s-a lãsat aşteptat. Rafa (Vindecãtorul) mi-a curãţat ochii credinţei.
Emanuel (Cel ce este cu noi) mi-a întãrit genunchii şi mi-a schimbat cârpa sufletului cu o hainã curatã.

Nu au fost folosite cuvintele... îi puteam citi fericirea şi împlinirea în privire, pe mâini şi-n respiraţie.
Iar eu, de fericirea Lui, simţeam cã-i aparţin din totdeauna.





joi, 2 iunie 2011

Dacă mori, nu mai vorbesc cu tine

sã ştii...
cã te grãbeşti sã trãieşti repede... de parcã ai ştii cã vei muri devreme... şi asta nu-mi place dar nici nu pot sã nu surâd.
Alegi sã rãspunzi cu teamã, în timp ce înfiori pe cei din jur de-atâta linişte în tine.
Mã agitã felul tãu simplu de-a vedea lumea. Lumea care se repetã zi de zi, dar tu cu fiecare repetare tot gãseşti ceva nou şi frumos în ea.
Vorbesc repede şi scurt în preajma ta. Literele se înpotmlesc. Tu asculti, de mânã cu tãcerea, şi-mi rãspunzi când pierd orice rãbdare de-a spera.
îmi va fi teribil de dor de toate contrazicerile trãite în preajma ta.
Mã voi cãuta rostindu-te. Mã voi învârti cu numele tãu pe buze pânã va trece toatã lumea...
dar...
sã ştii cã dacã mori, nu mai vorbesc cu tine!
Promit... nu mai vorbesc!