miercuri, 9 martie 2011

Poezie de 9 martie...

Azi nu e o zi oare-care.
Azi mi-am amintit, cu prima razã de soare, cã exist de 8.030 de zile...
Cã trebuie sã iubesc cel puţin jumãtate din cât am fost iubitã în tot acest timp.
Sã trãiesc... sã-mi port Lumina...
Sã-mi doresc.
Aşa cã-mi doresc sã fiu ce azi , sau pânã azi n-am fost.


Aş vrea sa fiu ce azi n-am fost
În ziua mea pierdută;
Înţelegând al vieţii rost,
Aş vrea să fiu strãjer în post,
Şi chiar plătind al jertfei cost,
Eu să ramân în luptă.

Aş vrea sa fiu ce n-am fost ieri
Şi nicicând înainte;
Prin lumea plină cu plăceri,
Să fiu aşa cum Tu îmi ceri,
Să nu m-abat spre nicăieri,
Din drumul vieţii Sfinte.


Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
Şi nici nu vor să fie;
Mergând în viaţa spre apus,
Să nu mă las de valuri dus
Ci să mă-nalţ mereu mai sus,
Din timp spre veşnicie.

Aproape-aş vrea să fiu oricând
De cei ce trec prin lume,
Sub greul crucii suspinând
Dar si de cei căzuţi din rând,
Rămaşi în urmă, sângerând -
Răniţii fără nume.

Aş vrea să fiu un simplu glas
Care să strige-ntr-una
Că din al mântuirii ceas,
Secunde doar au mai rãmas
Şi cei ce azi nu vin pe vas,
Se pierd pe totdeauna.

Aş vrea sã fiu acel argat
La care El să-i spună
Când se va-ntoarce ca-mpãrat,
Privind la tot ce am lucrat
Cu-acei talanţi ce mi i-a dat:
"O, bine, slugă bună!"

Şi aş mai vrea sa fiu ceva:
O rază lucitoare -
Şi strãbãtând în lumea rea
Să duc lumina undeva,
Să încãlzesc pe cineva
Şi să mã-ntorc în Soare...


autor: P.D.

duminică, 6 martie 2011

De Primãvarã

Tãcere.
Apãsãtoare tãcere.
Pãmânt îngheţat de iarnã târzie. O iarnã ce parcã nu mai vrea sã plece.
Nu gãseşti mişcare, decât frânturi de oameni înghesuiţi în locuri ce par calde.
Crengi de copaci crãpate la prima adiere de vânt.
Soare. Dar fals soare.
Aburi pe strãzi, pe lângã case, pe geamuri. Aburitã viaţã de creştin amorţit.
Pãmânt gri, nori gri, aer rece şi gri. Cuvinte gri din lipsã de fapte.
Împietrire de suflete, de strãzi, de oameni.
Ameţitoare luptã între viaţã şi moarte.
Amãruie iarnã.
Acrã ninsoare de cuvinte ce doboarã.

Timp ce se opreşte. Oameni ce stau blocaţi între secunda de ieri şi secunda de mâine. Un strop de ploaie întrerupt din cãderea spre pãmânt, de-un fir de aer.
Clepsidra vremii ce-şi întoarce golul cu faţa spre cer. Boabele timpului ce-ncep sã mişte lumea spre Albastru.
Acum secundele curg din nou, dar de data aceasta spre Veşnicie, mergând dinspre moarte spre viaţã.
Crengi înmugurite. Vise reconstruite.
Zãpezi ce se retrag lãsând pãmântul pregãtit pentru explozie. Explozie de viaţã.
Mişcãri transformate în adieri. Oameni transformaţi în zâmbete, acele zâmbete aducãtoare de Primãveri.
şi din nou, când parcã nimic nu mai avea putere de-a renaşte, întoarce Dumnezeu moartea cu capul în jos, condamnând-o la hibernare veşnicã, în timp ce încresteazã pãmântul cu reînvieri din toate pãrţile.

şi priveşte omul nepãsãtor, clepsidra purtãtoare de o nouã şansã, întoarsã de mâini angelice, pentru încã un anotimp.
şi trece omul nepãsãtor, parcã grãbit, sã moarã iar şi iar... a nu ştiu câta oarã.
şi trece omul indiferent pe lângã Viaţã, doritor sã o primeascã dar neacceptând apropierea atât de tãcutã şi simplã.
şi aşteaptã Dumnezeu, cu viaţa ţâşnind din mâinile încreţite de dragoste. şi mai îmbrãţişeazã cu o Primãvarã... dar omul, aşteptând minuni ce zguduie, renunţã la minunea simplã a apropierii Veşnice.

şi uite aşa, trãieşte pãmântul, de-atâtea primãveri încoace, o cãutare nebunã de viaţã şi Veşnicie, trecând nepãsãtor prin ierni ce-aduc Dumnezeirea la poarta ochilor.

Oh, iarnã a orbirilor de suflete!
Oh, lume presãratã de reînvieri primãveratice!