Toamnă în "Babel"

Azi, mai mult ca niciodată, am ieşit pe străzile oraşului palid, să-mi plimb sufletul şi visele.

Azi, într-o zi oarecare pentru unii, am simţit strălucind diferit soarele, iar Cerul, privind tainic spre oameni, l-am simţit mai vecin ca niciodată.
Azi, mi-am agăţat aparatul de fotografiat şi-am ieşit pe străzile înguste.

Am întâlnit păsări grăbite, oameni alergând, câţiva copii plângând şi flori uscate.

Pasul grăbit străbătea alei.
Mi-am atârnat privirea de petalele uscate ale unei flori. Părea atât de tristă floarea.
Vecin cu ea, cu spini scăldaţi în rouă, un trandafir căruia nu am reuşit să-i aflu culoarea, spunea "adio" ultimei petale cenuşii.

Ce bine se aseamănă azi lumea cu durerea florii, cu petala de trandafir uscată, cu lacrima ei.
Ce bine ne definesc clădirile şi arhitectura "modernă".
Am ignorat lumea oferită de Dumnezeu şi ne-am construit noi, alta proprie, adăugând zi de zi la zidul cetăţii o piatră de lacrimi, alta de paie, o piatră de cenuşă, alta de noroi. Am sprijinit tavanul de coloane de scrum şi am construit astfel Eternul nostru Babel!

Ascunsă în Tine

Ia-mi sufletul şi atârnă-l la soare.

Agaţă-mi inima, în piept, la haina trecătorului.
Împodobeşte cu un ochi al meu, bradul de Crăciun din centrul oraşului, ca să poţi veghea prin el fiecare suflet ce păşeste prin faţa lui,
iar celălalt dăruieşte-l unui orb, să-i fie ochiul meu tovarăş ochiului lui singuratic.

ELOHIM, ofer mâna mea dreaptă ca ajutor în Marea Ta Lucrare de rezidire a inimilor,
iar cu mâna ce-mi rămâne, îmbracă fiecare copil singuratic, ce pribegeşte noaptea pe străzi.

IAHVE, foloseşte piciorul meu pentru a-l dărui unui tânăr care, dacă ar putea alerga pe piciorul lui şi piciorul meu, ar schimba lumea, vestindu-Te,
iar piciorul ce-mi rămâne, să alerge mereu la dreptate şi înţelepciune pentru a ajuta pe cei lipsiţi, pentru a ridica pe cei dărâmaţi.

Mărturisesc : ... Urăsc !

Uneori aş vrea să spun că urăsc.
Urăsc felul în care mişună maşinile pe străzile poluate.
Urăsc pereţii plini de cuvinte vulgare şi geamurile sparte de mâinile unui trup cu gânduri murdare...
urăsc zâmbetele false..
urăsc minciuna...
violenţa...
privirile trufaşe..
urăsc ura!

Urăsc cu toată dragostea, fariseii îmbrăcaţi în costume elegante, ce duminică de duminică ocupă scaunele din biserică.
Urăsc cu şi o mai mare iubire, oamenii cu vocabularul puţin dezvoltat (vulgar).
Urăsc atât de adânc, în iubire, toţi afaceriştii egoişti care lovesc din coate în toate părţile și care atunci când este nevoie de ajutorul lor, ei îţi răspund cu faţa "sfinţită", (un stil de posomorâre), că înţeleg situaţia, dar tocmai s-au gândit să investească în terenul de pe vârful dealului de lângă oraș.
Urăsc cu toată dragostea acele personaje ciudate, care stau mereu într-un colţ, tăcute, la prima vedere inofensive, dar care defapt acumulează informaţii pentru coacerea celor mai stânjenitoare bârfe... şi unii au un talent de ne-egalat.

Din Tars spre Ninive...

Am fost un laş, Doamne... când m-ai trimis, am luat bilet în partea opusă.

Am alergat spre Tars-ul comodităţii mele, departe de Ninive, de pericol.

Am pus în cântar dorinţa Ta şi cântărea mai mult confortul meu.

Ninive, unde Tu mă doreai, era presărat cu sandalele rupte ale celor care au mai încercat şi au rămas la jumătatea drumului...

Tars-ul meu însă, mirosea a smirnă şi clocoteau termele cu ape fierbinţi şi mirodenii.

De ce să merg tocmai acolo, de unde nimeni nu s-a mai întors întreg? 

De ce să-mi pierd inocenţa pe drumul prăfuit al cetăţii negre?

Timite-mă în Tars, spre acolo am biletul gratis. Cetatea mă cunoaşte, mă vrea, mă înţelege. Acolo am lăsat urme vrednice de laudă. Acolo e comoditatea mea. Acolo sunt acasă. Acolo vreau eu.

Dar nu acolo mă doreai Tu...