Ca un Răsărit de Soare

S-au adãpostit toate pãsãrile şi toate florile s-au închis.

Copacii înmuguriţi şi-au ridicat frunţile şi crengile spre Cer, ca o îngenuncheare înãlţatã sub formã de rugãciune. 

O rugãciune de searã.

Oamenii s-au strâns toţi în casele lor.

Sub stropi mãrunţi de ploaie mai pâlpâie doar ferestre de luminã.

E linişte. 

O linişte sfântã.

Primele lacrimi de Cer, cad pe-asfaltul cald de primãvarã târzie.

Ceasul de pe turnul bisericii aratã miezul nopţii. 

Clopote amorţite încep sã batã.

Înainte sã ajung la marginea strãzii ce mã duce spre casã, existã o grãdinã liniştitã de mãslini. Acolo îmi place sã citesc, îmi place sã petrec timpul cu faţa cãtre soare. Acolo îmi place sã privesc oamenii alergând sau copiii râzând. 

La miezul zilei e gãlãgioasã, dar dupã apusul soarelui devine cea mai liniştitã grãdinã de pe pãmânt. Se mai aude doar jocul vântului printre crengile mãslinilori milenari…

Rãspuns la toate întrebãrile mele...

- Ce sunt eu pentru Tine?

- Tu? Tu ești motivul Meu... toate motivele Mele.

- Doamne, nu înțeleg.

- Știu. De asta-ți pregătesc un loc lângă Soare. Atunci, când vei ajunge aici, vei înțelege.

- Și când voi fi acolo?

- Unde?

- Lângă Soare.

- Depinde.

- Depinde de ce?

- De tipul timpului.

- Nu înțeleg...

- Calculând în măsura timpului tău, sau calculând în măsura timpului Meu.

- Al meu...

Să-mi rămâi Minune...

Simt nevoia, plimbându-mi pașii în amurg, să-mi împrăștii gândurile care nu sunt despre Tine!
Îmi scutur umerii de poverile luate peste zi, îmi eliberez sufletul și trupul de bagaje...
Caut un loc unde să pot să Te respir! 

Unde să pot simți miros de Pace!

Am nevoia unei întâlniri cu Tine, ca și Moise pe Horeb! 

Dă-mi cale liberă să-Ți văd Cerul așezat la picioare... să stau în focul mistuitor al înfățișării slavei Tale! 

Ascunde-mă sub aripi de nori!
Scrie-mi pe inimă Tunim (desăvârșire) iar pe frunte Urim (Lumină). Îmi voi ridica fruntea și inima îmi voi ridica spre Tine. Mă voi aduce ca jertfă! ("Jertfa prin ridicare va fi a Domnului." Exod 29:28)

Nu este un cort locul unde îngenunchez să-Ți chem Numele... deasupra-mi stă doar bolta cu stele, dar e locul unde mă îngenunchez pe mine în Fața Ta și aici ne întâlnim și îmi vorbești!

Arată-mi Slava Ta! (Exod 33:18) 

și ai strâns toată frumusețea existenței Tale în fața ochilor mei...

Pentru că Tu, tot ce atingi schimbi, sfinţeşti...

...deci atinge-mă!
Coboară-te în mine şi aprinde rugul înnoirii, 

vorbeşte inimii, goleşte-o ca mai apoi s-o umpli de prezenţa Ta, pentru totdeauna!

Mistuieşte tot ce nu este despre Tine şi apoi clădeşte-ţi Templul prin toată fiinţa mea, cu sfinta sfintelor în inima-mi uscată!

Atunci, şi doar atunci v-a palpita viaţa-n mine!

O clipã cât o eternitate

Știu că odată se vor strânge cerurile sul și toate stelele se vor stinge
și soarele se va lăsa înghițit de apele de sus
și luna se va împrăștia în mii de cioburi.

Știu că într-o zi nu vor mai fi zile și minutele, în alergarea nebună a timpului,
vor fi înghițite de veșnicie
și-atunci nu vor mai fi ore sau ani... 

doar o clipă cât o eternitate.

Știu că toate florile se vor închide și copacii nu vor mai înmugurii niciodată,
așa cum nici câmpul nu va încolți și nici norii nu vor mai presăra vreodată sufletul omului de umbre sau ploi.

Știu că toți fluturii se vor naște într-o singură zi...

Mã-nec cu Soare

Când toți plâng din pricina norilor
și vântul îngheață toate inimile,
când stropii de lacrimi se prefac în fulgi
și toate rănile au sângele trădării închegeat pe-arginți
eu, mă-nec cu soare.

Când pământul se cutremură
și toate apele se năpustesc peste cămările inimii,
când toate visele se sparg
și speranțele se rup în cioburile nestrânse...

când sunt prea mulți ochi
dar dorințe prea puține de-a vedea Adevărul.
Când urechile sunt mii...

Flori crescute pe ruine

Pot să-ți scriu?
Pot să-mi vărs potopul de cuvinte peste urechile Tale?

Demult nu am mai folosit stiloul, demult nu am mai împărtășit fericirea mea și durerea.

Pur și simplu am lăsat raftul sufletului gol și un strat gros de praf s-a așezat pe el.

Deja încep să mă obișnuiesc cu tăcerea, mi se pare normal să mă închid în mine, să tac.

În ultimul timp nici măcar mie nu-mi mai vorbesc.
Mereu caut o scuză. Orice pentru a evita să-mi judec faptele și gândurile, orice motiv pentru a lăsa totul pe mâine. 
Și am descoperit că sunt plină de praf și goală de viață.
Am uitat și cum să dau culoare cuvintelor...

Un Ecou în întuneric...

Ard untdelemn în miez de noapte şi veghez la Cuvântul Tău, fiindcă nu aş vrea, un pas greşit, să îmi distrugă tot ce am clădit până acum cu sudoare.
Compar dorinţa Ta (de a fi asemenea Ție) cu lumea în care respiră pentru o vreme trupul meu şi rămân rănită până în adâncul fiinţei... nimic nu împlinim din ce Ai spus.
Oare câtă răbdare mai ai cu noi?

... până când?

Am ales să veghez la Cuvântul Tău, Te-am ales pe Tine. 

Am ales să mă desprind de cei care merg la moarte (spre moarte se îndreaptă şi trupul meu dar eu merg spre viaţă).
Din pricina eternităţii ce mă asteaptă dincolo, aici merg calmă, cuprinsă de o bucurie, pentru "ei", ciudată!
Port în mine ceva extraordinar, ceva mai presus de cuvinte... dacă Te-ar cunoaşte, ar înţelege! 

Tu mă faci să fiu aşa!

Timp de o clipă, mă las plutind pe aripi de vânt.
O, cât aş vrea să mă ridice vântul până la Tine, să nu mai văd lumea aşteptând la Poarta Morţii o şansă să mai înveţe ceva despre viaţă.
De-a lungul secolelor ne-au privit uimiţi, în arene, cum înaintam pe nisip cântând...

Mã întorc la Tine a nu-ştiu câte-a oarã...

"Cheamã-Mã aşa cum chemi Lumina care-ţi poate lumina sufletul, aşa cum chemi Focul ce-ţi poate aprinde inima, aşa cum chemi Tãria ce-ţi încordeazã energia. Cheamã-mã mai cu seama ca pe Prietenul care vrea sã împartã cu tine întreaga-ţi viaţã, ca pe Mântuitorul care doreşte sã-ţi purifice inima de egoism, ca pe Dumnezeul tãu care nãzuieşte sã te asume chiar de pe acest pãmânt, aşteptând sã te primeascã pe deplin în lumina Veşniciei."
- autor necunoscut-

Aveam aripi subţiri cu care de prea multe ori rãtãceam!
Cãutam sã mã aşez, uneori pe copacii vii, dar de cele mai multe ori pe copacii fãrã viaţã şi în mlaştini, pe aproape orice câmp sãlbatic şi groapã.

Nu mi-am îngrijit aripile şi mi-au fost frânte de spini.
Privindu-le îngrijoratã, credeam cã trebuie sã mã mulţumesc cu melodi adunate din bucãţi, sã mã hrãnesc cu frânturi din sufletele altora, sã-mi plâng aripile între praf şi vânt!
Cerul mi se pãrea de plumb. Uneori prea departe ca sã mã auzi!
Credeam cã voi fi mãturat de ploi, fiindcã se anunţau nori grei! ...

Vorbind cu Nemãrginirea

Și parcã nu mai preţuieşte nimeni darul sângelui Tãu, Nemãrginitule.

Cu fiecare mileniu de nisip, din clepsidra timpului, trecem pe malul celãlalt, al uitãrii, fiecare minune fãcutã de Tine, fiecare cuvânt.
Am aruncat esenţele şi ne mulţumim cu urma parfumului din vasul gol.
Am rupt din Rãdãcinã Cuvântul şi am pãstrat doar florile în pumnul nostru de pãmânt, fãrã sã ne îngrijoreze ofilirea lentã dar sigurã. (în lipsa de Apã Vie nimic nu creşte). 

Am uitat cum Tu te înnoieşti în fiecare dimineaţã şi ne-am lovit de tradiţiile şi faptele de ieri, fãrã sã ne dãm seama cã timpul curge spre Tine fãrã noi.

Condamnãm tot ce-i nou şi distrugem schimbãrile ca pe-o ameninţare. Frica ne orbeste şi nu Te mai putem vedea aşa cum tânjeşti Tu sã te arăţi.
Și ne întrebãm de ce nu mai rãspunzi. 

De ce furi vieţile înapoi, fãrã sã ne întrebi.
De ce ne laşi singuri în mijloc de furtuni.
De ce ignori sã ne asculţi sau de ce-ţi retragi toţi îngerii de pe pãmânt?

Cu sufletul fraged, într-o lume străină

Mi-e fraged sufletul, până pe buze mi-e fraged. 
Poate din cauza pânzei de nori În care-și agață vârfurile brazii, 
Sau poate de stelele prea´ndepărtate de noi. 
 
Mă lupt cu o uscăciune spirituală într-o pădure nesfârșită a nepăsării 
Prin care alerg nedumerită, fără să realizez, 
Decât abea târziu, 
Că´n toată căutarea mă-nvârteam în cercuri... 
 M-au înconjurat buchet de spini Crescuți din ura omului ascuns. 
Fără să observ, lăsându-mi răni adânci, 
Atârnau pe crengi, visele roșii... picurând... 
Frunze mari și roua, loveau pământul trist 
Cu vorbe și legende despre un cer închis.
 
Apoi, tăcere goală de gânduri și idei... 
Străpung pădurea neagră, strigăte de dureri... 
 Ascult ecoul plâns, speranțe năruite... 
Sunt oameni ce nu mai cred în Dumnezeire... 
M-opresc prea obosit de-atâta alergare, 

Azi... iubesc

E liniște...
în timp ce mã gândesc la tine, e liniște.
Mã tot întreb dacã nu cumva mi-a´nteles dorul 

pânã și zgomotul cel mai abrupt și s-a prefãcut tãcere.

Azi iubesc!

(Rã)Sar cuvinte

E frig aici, cu toate cã-i luminã.
E primãvarã, dar eu scutur flori.
şi-aud cum creşte iarba în grãdinã,
Dar cum sã vãd, când cerul meu e-un nor?

E soare-n jur şi-ascult cum cântã-un greier.
În versul lui senin, el poartã zori.
Parcã ar fi un capãt de poveste....
Ascult cu ochii plini dar suflet gol.

Mai vino Doamne, iarãşi pe la mine.
Mai înfloreşte-mi Tu în rãni, culori.

Cântarea din´naintea rãstignirii

"Dupã ce au cântat cântarea, au ieşit în muntele Mãslinilor"

- Matei 26:30 -

"Dupã ce au cântat cântãrile de laudã, au ieşit în muntele Mãslinilor." 

- Marcu 14:26 -

"E ultima cinã împreunã.  
Seara aceea a-nceput cu o linişte plãcutã şi mireasmã de apus de primãvarã, dar a continuat prin descoperirea "vânzãtorului" şi toatã bucuria de la început s-a spart în cioburi de tãceri dureroase.
Pâinea s-a frânt şi vinul a fost împãrţit. 

Zeci de "De ce" şi un rãspuns...

Mã tot întreb... de ce?

De ce, trecând peste cârtirile mele, azi mi-ai frânt vorbele printr-o carte cititã?

De ce, ştiind cã mâine iar te voi ignora (e obicei în fire), azi mi-ai acordat toatã atenția Ta?

De ce, cunoscându-mi inima, totuşi mi-ai bucurat sufletul când priveam zâmbind dansul fluturilor, lângã râu?

De ce, fãrã sã-ți fi cerut (împiedicatã de mândrie), azi, mi-ai înflorit sub ochii primii maci ai primãverii?

De ce îmi încânți auzul cu ciripit de pãsãri şi fâlfâit de aripi?
De ce îmi mai dai şansa sã-mi plimb degetele prin pãrul creț al câinelui, ce aleargã şi mã învitã la joacã, prin iarba crescutã de Tine?

Înger...

Îngerule...
când ai sã mã vezi suspinând, cu inima tristã,
acoperã-ţi faţa cu aripile, ca sã nu te cuprindã melancolia şi pe tine.
Când, de teamã voi da înapoi câţiva paşi, nu-mi privi laşitatea,
sã nu fiu pricinã de renunţare, pentru tine.

Îngerule...
când îmi vei vedea mâinile tremurând de urã,
acoperã-ţi ochii cu aripa dreaptã, pânã când vei asculta din nou, de pe buzele mele, vibrând iubirea.
Când mã vei vedea cu fruntea plecatã, întoarce-te spre rãsãrit, pânã ce-ţi voi atinge umãrul, în semn cã sunt pregãtitã din nou de plecare.

Te iubesc...

Te iubesc pentru cã mi-ai aşezat Lumina peste ochi
şi mi-ai învãţat inima sã danseze pe-un ritm veşnic.

Te iubesc pentru cã ai conturat mâinile mele şi le-ai dat puterea sã-ţi poatã scrie, sã poatã atinge vioara învechitã de timp, înghesuind frumos, note şi sunete, într-un suflet gol.

Te iubesc, pentru cã-mi veghezi zilnic fiecare pas, cuvânt, gest sau lacrimã.
Te iubesc, pentru cã eşti şi norul gros dar şi raza cãldurii.
Te iubesc pentru cã m-ai iubit...

Ca o condamnare la moarte a fost iubirea Ta pentru mine.
Dacã nu era aşa, azi încã hoinãream departe de faţa Cerului, ca un Cain veşnic înfricat.
Dacã nu era aşa, zideam la nesfârşit un Babel, fãrã sã ştiu cã norii îmi vor dãrâma sufletul odatã cu visele şi cãrãmizile arse, rãmânând în urmã doar praf ameţitor şi gust a fum.
Dacã nu mã iubeai, încât iubirea pentru mine sã te condamne smerit la moarte,
continuam primind scrisori pe-o adresã din Egiptul sclaviei.
Dacã iubirea Ta nu mã salva, nu mai trãiam minunea corbilor ce-mi hrãneau visul cu speranţe.

Să strige reînvierea. - Partea II -

Plâng pentru că ieri, mi-ai spus că dragostea este bunătate şi este răbdare, o îndelungă răbdare!

Ea nu se mânie, nu se gândeşte la rău, acoperă şi nădăjduieşte totul. Ai spus că înseamnă jertfă şi mi-ai mai spus că dragostea eşti Tu!

Ieri am lăsat cuvintele să le fure vântul.
Azi, privind la tot ce ai făcut, la tot ce eşti, la ce eram când erai Tu... CRED! dar e prea târziu!

Mă opresc din autodistrugerea mea şi ascult tăcerea de suspine.
Îmi întorc privirea în direcţia în care te-am văzut plecând (când te-am alungat) şi mă prăbuşesc printre mormane de trecuturi.

Sã strige reînvierea - Partea I -

"Doamne, sunt uscat!"
Prăbuşit în mijlocul deşertului, fără vise, pustiu de dragoste şi frânt de rănile trecutului, prea gol pentru a mai putea fi umplut, slăbit de vânturile urii... încerc să aflu de ce sunt aici.
... încercam să îmi târăsc sufletul prin nisipul singurătăţii, într-o direcţie pe care o credeam corectă.

Plâng undeva între existenţă şi neexistenţă!

Plâng pentru că nu găsesc alt motiv care să mă aducă în Faţa Ta, curat, înafară de propia Ta Persoană!

A fost o vreme în care mă-ndoiam că Tu exişti...
... ca răspuns, m-ai adus în deşert, în mijlocul existenţei Tale!
Zile în şir, strigam că nu îţi pasă...
... ca răspuns, mi-ai arătat o oază unde să pot supravieţui!
Dar săptămânile au trecut şi, sătul de mana miraculoasă, am cârtit împotriva Ta. Ti-am aruncat reproşuri fără logică, tânjind după sclavia Egiptului din care tocmai m-ai scăpat.
Ca răspuns, nu ai trimis balene să mă înghită, ci ai poruncit corbilor să-mi aducă pâine şi ai facut să plouă cu prepeliţe.
Cu toate acestea, m-am răzvrătit fiindcă nu voiam să accept modul de viaţă la care mă chemai.

Mai mult decât miel și azimi...

Săptămâna aceasta, înainte de Paști, am observat o agitație deosebită.
Toată lumea aleargă să cumpere faină, ulei, mac, nucă, ouă, vopsea pentru ouă, fructe și toți sau aproape toți caută disperați un miel.

Pe străzile puțin mai înguste, te amețește mirosul amestecat de mâncăruri.
Ce m-a uimit, e că toată lumea caută mielul.
Picior de miel la cuptor cu garnitură de cartofi,
picior de miel și sos,
picior de miel cu legume,
picior de miel îmbibat în suc sau miere.
De ce picior de miel și atât?

Nimeni nu a rostit, măcar cu o jumătate de gură: "Caut un Miel pentru tot restul anului!"

Toți îl caută în pragul Paștelui și păstrează aroma lui cel mult o zi după aceea și atât. Nici urmă de Miel în viața lor apoi.

Numele Tău și Legământul de Pace

... iar Buzele mele vor proslăvi Numele Tău, Dumnezeule!

"Adonai, baruh abab eshem!" --- În Dumnezeu este calea.

În luptă mi-ai fost mereu umbră pe mâna dreaptă, așa că am înțeles că nu am fost lipsită de Prezența Ta nici o clipă. Ascultam strigându-se Numele Tău de la răsărit la apus, așa că oriunde m-ai trimis, Yahve, Tu ai fost cu mine! Din lupte am ieșit victorioși, am intrat pe porți cu fruntea sus, cu Shalom în inimi și pe buze!
La fiecare strigăt înălțat spre Tine îmi răspundeai în sunetul tainic al tunetului și îți simteam durerea în strălucirea fulgerului! Mi-ai liniștit sufletul când mi-ai spus că încă mai avem parte de cruce!

Când oamenii intrau cu bocancii urii plini de noroi pe pragul sufletului meu și plecau lăsând nimic, îmi striga inima și carnea îmi era sfâșiată de durere, dar atunci îmi aduce-ai o cântare nouă pe buzele arse, mă aduce-ai în închinare pe culmile Taborului!
De atâtea ori am fost dărâmată și tot de-atâtea ori m-ai înalțat, încât am impresia că nu am căzut niciodată...

Jurnal, dintr-o zi obișnuită de Martie

Ora 00:00
răgușit, telefonul anunță primul mesaj.
Ale D.:"La mulți ani ...!"
îi caut locul pe masă, cu un zâmbet somnoros, închid Biblia cu semnul la Exod capitolul 3, și privesc printre acoperișuri stelele.
E ciudat cât de curate se văd printre norii gri ce dorm deasupra orașului.
Apoi am căzut într-un somn adânc și liniștit, visând că sunt acasă.
06:51
răgușitul telefonului din nou mă trezește.
un al doilea mesaj:

Te invit la o ceaşcă de Primăvară!

Razele aurii dau o strălucire stranie apei adormite în pahar.
Copacii au un dans ciudat în bătaia moale a vântului dezgheţat.

Undeva la depărtare, pe o bancă cu faţa spre soare, stau trei femei adâncite într-o conversaţie cu aromă de cafea marocană.

Doi porumbei albi ciuguleau ceva prin apropiere.
Cerul era senin. Un albastru deschis, netulburat de albul norilor (niciodată nu-l văzusem atât de curat).
Pământul încă grii, era presărat, din loc în loc, cu pete verzi şi stropi albi de flori... primele flori ale primăverii.
În liniştea absolută se auzeau primele păsări cum aduceau întâiul cântec al noului anotimp sau, cea din urmă cântare pentru anotimpul pe moarte?

Bun venit Primăvară!

Cu mireasma unui nou început...

Ce bine...

Zilele trecute am lãsat tristeţea sã-mi descurajeze sufletul, visele și inima.
Zilele trecute am lãsat, indiferentã, oamenii sã treacã pe lângã mine, am lãsat porumbeii de la fereastra mea sã aștepte sã le zâmbesc.
Dar cel mai dureros, Doamne, a fost când încet și discret am redus din cuvintele ce-ţi erau adresate numai Tie, am înãlţat tot mai puţin mâinile spre Cer 

și ochii mi-au rãmas mai mult aţintiţi spre pãmânt decât spre Tine.

Ziele trecute am fost descurajatã de unii dar am lãsat indiferenţa mea, povarã peste alţii.
Zilele trecute am plâns în ascuns, fãrã sã accept ochii Tãi înlãcrimaţi sã primeascã lacrimile mele în schimbul vindecãrii.
Doamne, zilele trecute am fost gata gata sã renunţ la vise, la zâmbet, la îmbrãţișãri, la Soare, la scris, dar cel mai dureros a fost cã eram gata gata sã renunţ la Tine.

Ce bine cã Tu nu ai forme care sã-ţi limiteze puterile.
Ce bine cã Tu nu ai un glas al Tãu, ci poţi vorbi prin mii de voci.

Iubirea Ta, Doamne... e ca o-ntoarcere Acasã!

Doamne,
de-aș știi cã mâine e soare
aș naște din mine sute de flori,
mi-aș pune pe aripi urme de stele
și-aș merge sã-ți scriu povestea în zbor.

Doamne,
de-aș știi că mâine e soare,
s-ar naște un cântec despre culori,
ți-aș desena iubirea-ntr-o floare
și zâmbetul veșnic, multicolor.

Doamne,

de-aș știi cã mâine e soare
cu brațe deschise în lume-aș porni,
Ți-aș duce mireasma, vorbind de iertare