luni, 14 ianuarie 2013

Mai sus - lectie de viatã

S-a trezit ciocârlia în chemarea prepeliţei: „Pitpalac!”
Cerul abia se rumenise; 
picăturile de rouă încă nu se prefăcuseră în mărgăritare; 
luceafărul tot făcea din ochi pământului.

Dar peste puţin deodată adâncul scăpără. Cea dintâi rază străpunse văzduhul şi se topi în ochiul ciocârliei. Niciodată darul acesta, trimis de către soare, nu umpluse sufletul păsării de o mai mare fericire. Căci şi fericirea nu-şi alege totdeauna clipa nimerită în care să-şi verse prinosul.
Scuturându-şi penele, un tril de mulţumire izvorî din guşa ciocârliei. Apoi se dezlipi de ţărână şi, pâlpâind din aripi, se înălţă.
Aerul parcă se rumenise. Oglinda cerului poleia pământul. Încă o bătaie de aripi.
Mai sus!
Slab de tot i se părea ciocârliei că mai aude glasul pitpalacei. Înota în valuri străvezii; plutind pe ele, dete drumul ciripitului ei gâdilitor ca al unei grindine de mărgăritare.
Dar raza care i se topise în ochi o chema la ea, în înalt. În cântecul ei, pasărea îi spunea că vine. Încă o lovire de aripi, şi-ncă una.
Mai sus!
Îmbătată, pasărea se asculta singură; pentru ea şi pentru soare cânta.
I se părea că tremurările cântecului ei umpleau bolta cerului. Vroia să se simtă singură, dezlipită de ţărâna pământului, — ea şi raza, în singurătatea ameţitoare a înălţimilor...
Îşi avântă din ce în ce cântecul; şi încordează mai tare puterile. Dar trupul greu parcă-i înlănţuie glasul, i-l ţine închis ca într-o colivie. 
Ar vrea să se simtă dezrobită, uşoară ca aerul, străvezie ca el.
Mai sus! mai sus!
Şi trupul mereu o trage înapoi către pământ, şi raza mereu o cheamă către înălţimi.

Într-un avânt îşi pune cea din urmă putere şi, deodată, se simte, în sfârşit, slobodă, desfăcută de greutatea netrebnică a cărnii.
Şi-n vreme ce, smulgându-se, nebun de fericire, glasul se-nalţă singur, tremurător şi dumnezeiesc de dulce, în înalt, trupul cade ca un bulgăre de ţărână spre pământ.


autor: (Emil Garleanu, "Mai sus", 1910)

Niciun comentariu: