duminică, 22 aprilie 2012

Dă-ne


Doamne, Dumnezeul nostru,
Dă-ne nouă iarîşi rostul,
Dă-ne linişte şi milă,
Duh în trupul de argilă.


Dă-ne ţara iar în ţară,
Dă-ne dreptul să ne doară,
Dă-ne mamă, dă-ne tată,
Că ni s-au furat odată.


Dă-ne frate, dă-ne soră,
Ce din lanţuri Te imploră
Şi, într-o blîndeţe nouă,
Viaţa noastră dă-ne-o nouă.


(Româniada, 1993-1994 )


Adrian-Paunescu

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Puterea cuvantului cantat

videoIn timp ce-mi ordonam blogul, am gasit intr-un colt uitat, acest video. L-am pregatit in urma cu doi ani pentru un proiect de dezvoltare comunitara.
Imi amintesc de efortul depus, de orele petrecute in alegerea melodiei si apoi in alegerea imaginilor.
Dupa 40 de minute de asteptare, si vizualizarea altor proiecte, a fost si randul meu sa-mi prezint efortul.
In fata profesorilor exigenti, a directoarei si colegilor... zecilor de colegi... singura mea frica era sa nu-l considerea prea emotiv, prea exagerat, prea crud...

Cat timp proiectorul mergea, nu am indraznit sa ridic privirea sa vad reactiile celor din jur.
Cand muzica a incetat, si proiectorul s-a sting brusc... m-am asezat pe scaunul meu, si am trait cele mai chinnuitoare secunde de tacere... exagerata tacere.
Am inchis ochii puternic si-am asteptat.

Si s-a´ntamplat.
Intr-o ploaie de aplauze, directoarea s-a ridicat... apoi studentii, rand pe rand... toti cu lacrimile pe obraji si glas tremurand.

Inca o victorie!
Si inca odata indraznind sa ma prezint asa cum sunt.


joi, 19 aprilie 2012

Gand de Saptamana Sfanta

Doamne, mi-ai spus ca timpul depinde de mine.
Ca pentru tot ce mainile mele modeleaza intr-o zi se va cere socoteala.
Mi-ai spus ca intoarcerile Acasa sunt primite in batai de aripi angelice.
Mi-ai spus ca pentru Primavara sufletului meu, Cerul a primit in schimb inghetul Iernii Pascale.
Azi, in timp ce-mi descalceam o floare de cires din par... am inteles ca s-ar putea ca omenirea sa-si traiasca ultima Primavara a sufletului... si m-a cutremurat Adevarul acesta Inevitabil.

marți, 17 aprilie 2012

Hristos a înviat



Ce bine mi-e a-ţi recunoaşte
Ştergarul alb de in la porţi,
Te-ai pregătit şi tu de Paşte,
Hristos a înviat din morţi.



Pe mal de rîu mai cîntă broaşte
Şi rîul cîntă-n contraforţi,
Reînviem şi noi de Paşte,
Hristos a înviat din morţi.



A re-nvia, a te mai naşte
E darul crudei tale sorţi,
Să ne privim în ochi de Paşte,
Hristos a înviat din morţi.



Asinul ce pe pietre paşte
Te reînvaţă să suporţi,
Şi ani pustii, şi Zi de Paşte,
Hristos a înviat din morţi.



Şi vom muri, şi ne vom naşte,
Şi plini de sorţi, şi fără sorţi,
Dar vom avea o Zi de Paşte,
Hristos a înviat din morţi.



Mă poţi vedea, te pot cunoaşte,
Cum mă comport, cum te comporţi,
Cînd prin lumina grea de Paşte,
Hristos a înviat din morţi.



Creştine, ca să poţi renaşte,
Deschide crucii orice porţi,
Rectitoreşte-te de Paşte,
Hristos a înviat din morţi.



Adrian.Paunescu.

miercuri, 11 aprilie 2012

Schimb demnitate cu dinti


Am primit binecuvantarea de-a avea un loc de munca.
Cum l-am gasit sau cum m-a gasit el pe mine e neclar, si prea supranatural ca sa fie inteles.
Inca de la primul telefon primit am realizat ca e un cadou de Sus. Cu toate ca din momentul in care m-au contactat pana in momentul in care am semnat contractul, au trecut 3 luni de asteptare si nerabdare, stiam ca El tine toate lucrurile sub control. Am profitat de ultimele zile libere fiind deplin incredintata ca va trece ceva timp pana ma voi reintalni cu ele.

Acum sunt la birou, si-n timp ce tastez aceste randuri privesc in jur, la colegii ascunsi fiecare dupa monitorul lui, concentrati la ceea ce fac.
Cu toate ca studiile mele nu au nici o legatura cu ingineria constructiilor, cu toate ca nu am vazut scoala construita de ei in Puerto Principe, nici spitalul care se ridica acum in Haiti, nici hotelele din Delmas sau colegiile ridicate pentru Unicef.
Chiar daca am citit doar vag despre muzeul din Canada sau ambasada proiectata pentru Franta, scriu la masa vecina cu ei, si zambesc cand ma gandesc la Puterea care toate le poate.

In ultimele zile am fost mai libera, asa ca m-am bucurat de timpul scump si-am inceput sa scriu. Si da… sunt platita si pentru asta.
Imi petrec 9 ore zilnice printre documente pline de cuvinte ciudate ce-au inceput sa-mi devina familiare.
Sunt aproape doua luni de cand ma bucur de comoditatea binecuvantarii Lui. Si indiferent cat va dura, stiu ca toate le-am lasat in Mana Cerului.

Firma la care lucrez pregateste doua proiecte pentru licitatia statiilor epuratoare de apa uzata din Ocna Mures si Aiud, lansata pe 18 aprilie.
Eu traduc.
Dau telefoane in Romania, scriu definitii si traduc.
Toate documentele proiectelor trec prin mana mea pentru a putea fi intelese apoi de spanioli.
Daca am avut vreo indoiala cu privire la ce as vrea sa fac in viitor, acum s-au rezolvat. Iubesc limba romana, iubesc cuvantul si scrisul… si ma descurc acceptabil cand imi pun pe masa dosare in spaniola sau engleza.
Inca sunt in procesul de familiarizare cu termenii ciudati a depuratoarelor, cu partile specifice unui reactor, inca mai am agenti de conditionare chimica de invatat, dar nu ma mai uit incruntata cand imi vorbesc despre namol mineral si procese anorganice, despre particule destabilizate sau filtre gravitationale. Si indraznesc sa duc o conversatie legata de vane stavilar, supernatanti sau apa tehnologica SEAU.
Daca eram destul de nemultumita de slabele cunostinte geografice detinute, cu privire la tara natala, acum va pot asigura ca le-am controlat. Din Constanta pana in Timisoara, trecand prin Galati, Bucuresti, Pitesti, Brasov si Cluj am avut de-a face cu firme, laboratoare si depozite legate de acest proiect.
Planurile, schitele si hartiile necesare sunt aproape finalizate.
Vor urma cateva luni de asteptare… chinuitoare asteptare. Dar toate au fost pregatite inca dinainte de El si pentru ca-L iubesc, toate lucreaza spre bine.

Ramane doar sa astept.

Totusi am o teama… o teama necontrolata, mica… dar totusi acolo. Cunosc doar vocile persoanelor implicate in acest proiect, am purtat conversatii doar prin e-mail sau telefon. Mi-e teama ca o data ajunsi acolo, strainii isi vor schimba parerea despre noi.

Sa nu ma intelegeti gresit. Imi iubesc tara, si am motive sa o fac, (pentru toate pozele, cuvintele si lucrurile de bine povestite colegilor, deja fiecare isi planifica vacanta in Romania).
Dar suntem un popor special, care nu se lasa usor de iubit.
Toate natiile au ierburile lor amare, dar noi suntem mai greu de mestecat.

Romani dragi, daca plecati din tara ca sa furati, mai bine nu plecati. Ramaneti sa furati la noi ce inca nu-i furat… ca-n exterior ne stricam imaginea ca popor si tara si conceptii. Si-apoi degeaba ne miram ca ne trimit pe toti fortat acasa. (a-ti ajuns sa furati dinti din clinici dentare sa-i vindeti in tara noastra, unde totul se poate.)

Nu judec in nestiinta. Am trait evenimente foarte recente in Romania, si m-am intors trista si goala de sperante. Iesim in evidenta prin fapte intunecate.
Cineva mi-a spus ca nu am dreptate, ca nu sunt patriota, ca defapt poporul roman are o latura pe care nu o cunosc si cu siguranta, daca as cunoaste m-ar surprinde.
Da, asa-i… surprinde ce-i drept… politia, interpolul, vanzatoarele din supermarket…
Uneori am impresia ca raul e atat de comod in tara noastra, incat umbreste si putinele bunuri care exista.
Si e pacat… pacat pentru ca tinerii corecti si educati nu sunt apreciati;
pacat pentru ca talentele unice sunt nevoite sa plece pentru a fi descoperite de altii;
pacat pentru ca singurii care au de pierdut suntem noi, ca popor si tara.

Astept sa fiu criticata dupa aceste cuvinte, mai mult decat apreciata. Si va asigur ca majoritatea criticilor vor fi romani cu resedinta in Romania dar cu vacante in strainatate.
Locuitori actuali ai Romaniei dar supravietuitori incorecti in actiunile si afacerile lor.
Cei corecti, majoritatea au plecat,
sunt pregatiti sa plece,
sau daca nu mai au nici o iesire, isi trimit copiii studenti, pe timpul verii, afara, sa lucreze.

Pentru ca-mi iubesc tara scriu.
Pentru ca mai sper intr-o schimbare.
Pentru ca e pacat sa ne pierdem atat de rusinos.

Daca apropiati sau oameni cu functii inalte vor citi aceste randuri, vreau sa va implor sa fiti exemple. Daca voi nu dati lectii de viata (nu prin cuvinte ci prin fapte) nu veti castiga niciodata respectul poporului, nu vor avea valoare cuvintele voastre, nu va veti bucura de putere pentru multa vreme, si veti ramane pe lista neagra a istoriei. Inca e timp sa ne intoarcem !
Ajutati-ne !

Ne pierdem demnitatea pentru niste dinti, ca Esau pentru o amarata ciorba de linte.

Momentan, Dumnezeu asteapta pasul nostru… si-apoi vom lumina in istorie !

miercuri, 4 aprilie 2012

Ca un Răsărit de Soare


S-au adãpostit toate pãsãrile şi toate florile s-au închis.
Copacii înmuguriţi şi-au ridicat frunţile şi crengile spre Cer, ca o îngenuncheare înãlţatã sub formã de rugãciune. O rugãciune de searã.
Oamenii s-au strâns toţi în casele lor.
Sub stropi mãrunţi de ploaie mai pâlpâie doar ferestre de luminã.
E linişte. O linişte sfântã.
Primele lacrimi de Cer cad pe-asfaltul cald de primãvarã târzie.
Ceasul de pe turnul bisericii aratã miezul nopţii. Clopote amorţite încep sã batã.
Înainte sã ajung la marginea strãzii ce mã duce spre casã, existã o grãdinã liniştitã de mãslini. Acolo îmi place sã citesc, îmi place sã petrec timpul cu faţa cãtre soare. Acolo îmi place sã privesc oamenii alergând sau copiii râzând. La miezul zilei e gãlãgioasã, dar dupã apusul soarelui devine cea mai liniştitã grãdinã de pe pãmânt. Se mai aude doar jocul vântului printre crengile mãslinilori milenari…
A-nceput o ploaie ciudatã, cu stropi mari şi rari. O ploaie fãrã nori, cu lunã plinã şi stele multe. O ploaie parcã nedoritã.
Grãbesc paşii tânjind sã ajung mai repede acasã, când în apropierea grãdinii cu mãslini, se-aude un plâns şoptit.
Durerea vocii mã opreşte din alergare. Paşii îmi devin mai tãcuţi şi ritmul mai lent. Ceva se întâmplã.
Dar se aşterne iar o linişte apãsãtoare. Singura gãlãgie ce-o ascult acum e cea a stropilor uriaşi de apã. Sunt sigurã cã am auzit ceva, cã cineva e acolo, în miez de noapte, printre mãslinii tãcuţi. Într-o astfel de situaţie, într-un alt loc şi o altã zi, aş fi fugit cât mai departe, dar aici, acum… ceva îmi cere sã rãmân. Am impresia cã taina cea mai mãreaţã a universului stã gata sã mi se dezvãluie.
Caut umbrela cu gândul sã mã protejez de ploaie, dar am deja paltonul ud şi pantofii plini de apã, aşa cã renunţ la idee.
Caut o umbrã, o mişcare… Ceva. Dar nimic.
Mai aştept câteva clipe, apoi dezamãgitã de momentul petrecut între iluzie şi realitate, pornesc din nou pe cãrarea atât de cunoscutã, spre casã. M-am oprit la ieşirea din grãdinã, cu speranţa cã voi zãri totuşi ceva dacã voi arunca o ultimã privire… şi tocmai acolo, undeva la jumãtatea şirului de mãslini, dormeau trei bãrbaţi, la adãpostirea crengilor lipsite de roade.
Ceva mã-mpingea spre ei, şi pânã sã-mi dau seama, paşii mei se-ndreptau înspre acolo. Pe la jumãtatea drumului, acelaşi glas plâns s-a auzit dintr-o altã parte a grãdinii, în apropierea celor trei. Cu toate cã ploaia era destul de rece şi stropii mari, cu toate cã plânsul acela te strãpungea pânã în suflet, cei trei necunoscuţi dormeau adânc, pentru cã nici mãcar nu se mişcaserã.
Luna lumina puternic în noapte, peste o piatrã mare sub forma unei lacrimi. Aşezatã în urmã cu ceva ani, în mijlocul grãdinii, era folositã de tinerii îndrãgostiţi ca punct de întâlnire. Cunoşteam piatra, îi ştiam prea bine forma şi unghiurile, pentru cã-mi era drag sã mã aşez pe iarba ce-o înconjura, sã-mi sprijin cartea pe lacrima împietritã şi sã citesc cu ultimele raze de soare. Dar în seara aceasta, cineva plângea acolo, aplecat peste ea. Cineva trãia momente amare de tristete şi Luna îi mângâia creştetul aplecat, pentru cã niciodatã... niciodatã nu o vãzusem atât de aproape. Era un "cineva" ciudat de liniştit… dar îndurerat.
În timp ce plângea, buzele se mişcau constant, ca-ntr-un dialog. Înafarã de cei trei care dormeau sub mãslinul îndepãrtat, nu mai puteam zãri nici o figurã, nici o persoanã, şi totuşi, mai exista cineva acolo… vorbind cu el.
Uneori pãstra tãcere, privind undeva spre Lunã. Apoi îşi apleca trupul obosit şi se lãsa scuturat de plâns. Un plâns tãcut dar istovitor. Privindu-L, ochii au început sã-mi lãcrimeze necontrolat. Ce puteam face eu pentru o durere atât de mare ? Ce puteam spune pentru a linişti ochii aceia nemãrginit de îndureraţi ?
Mã simţeam prizionera acelei imagini cutremurãtoare: cum doar la câţiva paşi distanţã liniştea somnului era umbritã de prevestirea îngrozitoare a unei dureri de neevitat.
Când vântul târziu de noapte a-ndepãrtat crengile mãslinului ce fãcea umbrã chipului îndurerat, toate imaginile s-au amestecat în mintea mea, toate amintirile şi cãrţile au revenit, şi chipul acela blând şi ochii plânşi mi-au devenit familiari. Umerii aplecaţi, pãrul ud de ploaie (sau sudoare), chipul umbrit de toate fantomele pãmântului, palmele îngreunate de povara omenirii… toate-mi erau cunoscute.
Şi fiinţa aceea, aplecatã peste piatra rece, mi-am dat seama cã este tot ce au pãmântenii mai scump.
Fãrã îndoialã, lacrimile Lui au fost motivul pentru care Luna stãlucea atât de puternic în seara aceasta. Fãrã îndoialã, ochii Lui erau doriţi de stele, de asta au ieşit toate în cãutarea lor, pe boltã. Fãrã nici mãcar sã mai întreb… ştiam de ce plouã atât de ciudat şi de trist în noaptea aceasta.
Tatãl plângea împreunã cu Fiul.
Plângea pentru cã paharul acela nu-şi putea permite sã-L îndepãrteze de la Singurul pe care-L iubea, ca sã nu se piardã singurii pe care-i dorea !
Întelegând taina Voinţei DIVINE, m-am avântat spre El, Singurul care poate prinde orice suflet în palmele iertãtoare. Tânjeam sã-I spun cã-mi pare rãu, cã voi lupta atât cât jugul pe care tocmai îl ridicase sã merite… (deci pânã la moarte).
Şi m-a îmbrãţişat. Lacrimile Lui mi-au acoperit creştetul. I-am simţit mâinile cuprinzându-mi trupul şi inima. Când tocmai vroiam sã-i spun cã e rândul meu acum sã-i liniştesc durerea, El se ingrijea de poverile mele, de îndoielile mele, de întrebãrile şi rugãciunile fãrã rãspuns pe care le purtam demult cu mine. Când tocmai vroiam sã-i spun cã sunt dispusã sã dau totul pentru El, cu un zâmbet dumnezeiesc m-a asigurat cã stie deja. Când vroiam sã-i dau, în sfârşit, ceva prin fapte, ca rãsplatã a Jertfei, El elibera sufletul şi mintea mea de toate capcanele ce mã pândeau.
Mã ierta din nou şi din nou, ca un rãsãrit nesfârşit de Soare !
Primele raze ale dimineţii m-au gãsit acolo, pe piatra lacrimilor, cu inima întreagã şi vindecatã de SINGURUL dispus şi în stare sã o facã. Rãsãritul care prevestea prima zi de Paşte m-a întâlnit în grãdina mãslinilor, reînnoitã, transformatã
şi deja înviatã !