marți, 28 februarie 2012

De-aş putea...


De-aş putea, te-aş aduce înapoi cu toate razele de soare ce le-ai luat cu tine.
De-aş putea, aş cere ploii sã te rãstoarne iarãşi viu în lume.
De-aş ştii cum sã ţes nori, aş face-o scarã,
Ca sã revi în zori cu-o amintire.
De-aş ştii cum sã-ntorc orologul peste vreme, timpul s-ar opri cu tine.

De aş putea sã scriu azi o poveste, ar fi despre-un copil şi-o luptã cruntã
şi despre cum balauru´l trânteşte şi-nvinge inocenţa peste zgurã.
De aş putea sã scriu despre-o poveste, aş ridica eroul dintr-o groapã,
şi întunericul ce-nvinge azi în lume, risipit ar fi ´ntr-o clipã toatã.

De-aş putea, aş cere Cerului sã te aducã iarãşi,
Mãcar o clipã printre pãmânteni
Ca sã înveţe ce-i lãsaţi în urmã,
Despre cum se-nvinge cu credinţã-n El.


L.T

luni, 27 februarie 2012

Fără renunţare!


Sã nu-mi spui cã renunţi!
Pentru simplul fapt cã ai pierdut ceva ce credeai vital pentru tine, sã nu-mi spui cã renunţi.
Pentru cã te-au lovit puternic din pãrţile din care cel mai puţin te aşteptai, sã nu-mi spui cã te dai bãtut.
Renunţarea este slãbiciunea înfrânţilor, nu-mi spune cã ai fost înfrânt.

Sã nu-mi spui cã renunţi pentru cã te vezi la pãmânt.
Doar laşii renunţã.
Dacã ai ajuns pânã aici, dacã ai reuşit sã te faci vãzut ca mai apoi sã arunce în tine cu pietre,
dacã te-au pus la pãmânt şi te dor rãnile cuvintelor,
dacã simţi golul singurãtãţii cãutându-şi loc în tine,
nu înseamnã cã eşti înfrânt de tot... Ridicã-te!

Cã suferinţa duce la renunţare, ştie toatã lumea...
dar tu învaţã lumea cã suferinţa te clãdeşte mai aproape de Cer!
Sã renunţi e usor, se dã bãtut oricine atunci când are impresia cã nu mai poate merge înainte... dar tu nu fi "oricine", tu nu te molipsi de aceastã urâtã virtute, nu accepta renunţarea în viaţa ta niciodatã!
Mereu existã un Drum ce merge înainte!

Sã nu renunţi deci!
Singura renunţare acceptabilã este renunţarea la sine!


sâmbătă, 25 februarie 2012

Va multumesc de 20 de mii de ori !


Am vrut sa va scriu cand erati 10.000 dar nu-mi mai amintesc din ce motiv am amanat pana a fost prea tarziu.
Mi-am promis ca o voi face cand veti fi 15.000 dar nici atunci nu am gasit un moment pentru asezat cuvinte.
Azi, am intrat tarziu pe blog cu gandul sa recitesc comentariile voastre. Sa stiti ca pretuiesc fiecare cuvant lasat de voi!
Stiti cum sa scrieti, de cele mai multe ori, mai bine decat mine. Stiti sa ridicati, sa incurajati, sa mustrati ca sa prind din nou indrazneala de-a merge mai departe.
Stiti sa ma criticati. Si cred ca asta m-a provocat sa merg mai departe de multe ori.

Pentru fiecare colt de lume, de unde s-au conectat sufletele voastre aici, va multumesc!
Va multumesc pentru fiecare mesaj privat sau e-mail de incurajare.

Multumesc pentru ajutorul oferit, atunci cand l-am cerut, pentru parerile voastre, pentru verificarile discrete care le faceti zilnic sau saptamanal. Stiu ca sunt verificata de oameni pregatiti, destoinici si responsabili, si asta ma linisteste enorm.

Multumesc celor care m-ati constientizat de responsabilitatea care apasa pe umerii mei de fiecare data cand ceva nou se adauga aici. Dincolo de design sau numar de vizitatori m-ati invatat sa vad suflete...
... suflete triste, vesele, descurajate, pline de indoieli, smerite sau mai putin smerite, credincioase, disperate, in cumpana, dezamagite, zdrobite, inselate sau pur si simplu pierdute.

Multumesc celor care au stiut sa ma incurajeze si prin faptele lor, publicand cuvinte, citind articole, transmitand prin reviste, carti, televiziune, conferinte, intalniri sau radio o particica de Aroma de Lumina de-aici.

Multumesc sufletelor simple, care ma citesc dimineata in timp ce-si beau cafeaua, seara inainte de culcare, in pauza de masa, sau cand pur si simplu sunt prea obositi sa faca altceva. Multumesc pentru gestul simplu de-a scrie... ma intorc la cuvintele voastre de fiecare data cand ma "bate" gandul sa renunt. Sunteti unul din motivele pentru care inca sunt aici.
Imi doresc din suflet, sa fiti in continuare.

Va multumesc, pentru fiecare gand impartasit, pentru fiecare intrebare ce-a primit raspuns, pentru incurajari si pentru simpla voastra prezenta... va multumesc.

Cer Aroma Luminii Lui sa va inunde inimile:
Australia,
Egipt,
Japonia,
Tailandia.
Indonezia
Africa de Sud.
Mozambic,
Singapur.
Nigeria.
Columbia.
Arabia Saudita
Tunisia.
Maroc
Taiwan.
Senegal
Slovacia.
Liban,
Malasya
Peru
Corea de Sud.
Republica Ceha. Bulgaria
Israel,
Ucrania
Serbia
Mexic
Turcia,
India,
Polonia,
Argentina,
Ungaria,
Portugalia,
Finlanda
Brazilia,
Danemarca,
Norvegia,
Elvetia,
Islanda,
Grecia,
Suedia
Irlanda,
Canada
Franta
Rusia,
Anglia
Austria,
Germania,
Belgia,
Italia.
Olanda,
Moldova,
America,
Spania,
Romania!
Stiu ca existati!
Sa stiti, stiu!
De asta scriu... pentru ca existati.

Va iubesc!
Va multumesc!
Va binecuvantez in Numele Luminii!
<><

Pentru cititorii mei...
cei 20 de mii.

- Ligia T. -

miercuri, 22 februarie 2012

Ultimul salut


A fost o zi cu soare azi.
O zi senina.
Cu toate ca noi eram tristi si lacrimile zaboveau in ochi, a fost o zi senina.
Parca toate fericirile Cerului s-au napustit peste coltul nostru de pamant, si toate razele erau batai de aripi.
Parca zambetele si rasetele norilor tanjeau sa ne tresalte inima.
Azi, parca veselia era pretutindeni, doar noi eram tristi...

Ceremonia a fost scurta.
Tu ne zambeai dintr-o rama alba. Acelasi zambet din ultimele 4 zile.

La cativa metri distanta, parintii tai priveau incovoiati de durere. Magda si Cristi priveau pierduti, parca visand la tine razand cu ei. Damaris, cu palmele impreunate, te privea, tanjind sa te imbratiseze iar cu bratele.
Am putut vedea toate acestea, pentru ca m-am asezat in spatele lor.
Stateam zgribulita de fiorul mortii.
Nu mi-a trecut prin minte nici macar o clipa despartirea asta rece.

Ne-am ridicat toti cei prezenti in picioare, doar tu ai ramas intins, privind parca Cerul prin fereastra ce-ti statea deasupra. S-a rostit un "Tatal nostru" dar imi suna sumbru ecoul vocilor in acea incapere.
Afara soarele stralucea vesel. Tanjeam sa ies sa il imbratisez. Doream sa se termine.
Ne-am asezat pe scaune din nou.

In timp ce cuvintele curgeau, amintirile cu tine mi-au inundat ochii.
Mai stii cand povesteam despre viata, intr-o seara racoroasa de vara, la marginea strazii aglomerate?
Mi-am amintit de cuvintele rostite de tine, ce semanau atat de mult cu aripi. Aripi de incurajare catre zbor.
"A merge mai departe" era mereu un motiv pentru care se merita orice lupta.
Ti-am spus ca toate lucrurile lucreaza spre bine... spre un bine suprem al celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, si mi-ai raspuns zambind ca asa e.
Era placuta prezenta ta. Avea ceva divin.
Mi-ai spus ca ti-a fost greu.
Ti-a fost greu sa iubesti pentru ca te simteai respins. Dar ai iubit.
Mi-ai spus ca prietenii adevarati sunt rari, pentru ca e greu sa iubesti defectele.
Sa stii ca prietenia noastra a fost reala.
Azi sunt mai sigura ca niciodata de asta.
Mi-ai mai spus ca boala ta nu-i suferinta.
Suferinta-i sa nu ai parinti ca sa te iubeasca si frati sa te imbratiseze.
Nu tanjeai sa te primeasca oamenii cu bratele deschise, dar te durea sa-i simti kilometrii distanta cu toate ca vorbeau la doi pasi de tine.

Cand ne-am despartit, ne-am imbratisat ca frati de-o viata, si asta pentru tine a fost vindecare. Mi-ai spus ca te-ai simtit acceptat din nou, dupa mii de respingeri. Mi-ai spus ca pentru cateva minute, te-ai simtit egal.
Te-am intrebat de ce, si in timp ce lacrimile curgeau, ai inceput sa-mi povestesti despre tine, despre boala ce-ti topeste trupul.
Cand ai terminat, plangeam fara sa stiu. Te priveam, te-ascultam si plangeam.
Recunosc, mi-a fost teama. La inceput mi-a fost teama. Vroiam sa fug. Dar sinceritatea ta, durerea care izvora din tine, nefericirea ce-ti inunda sufletul, m-a facut sa raman.
Si atunci cred ca am invatat, pentru prima data sa iubesc sufletul.
Pentru ca, te-am privit, si am vazut chipul unui tanar de-aceasi varsta cu mine.
Am incercat sa ma-nlocuiesc: sa privesc viata cum o privesti tu, sa renunt la vise, la planuri, la prieteni, la familie, la iubire... si m-au cuprins fiorii.

Am izbucnit in lacrimi si te-am imbratisat. Te-am imbratisat pentru ca apreciam puterea din tine, curajul, viata si credinta, si-atunci imbratisarea a spart toata frica.
Mi-am dat seama ca eu nu meritam sa fiu mai fericita decat tine.
Ca tu aveai dreptul la planuri, scoala si prieteni, ca orice tanar. Mi-am dat seama ca eu nu as fii fost atat de puternica, atat de reala ca tine...
mi-am dat seama ca Harul e de partea ta... pentru ca porti mult ca sa primesti mult.
Doar unii oameni pot purta poveri mai mari decat lumea lor.
Tu esti unul dintre ei.
In timp ce-mi spuneai ca tanjesti sa apropii oamenii de Cer, ne-am ridicat.
Slujba se-ncheiase.
Corul canta.
Tu continuai acolo, zambind neintrerupt, din rama si din poza.


Cand poarta capelei s-a deschis, un aer cald s-a strecurat primul afara, si am avut impresia ca esti tu, tanjind sa ne conduci pe ultimul tau drum.
Masina ce-ti purta trupul neinsufletit mergea lent si greu, poate de atata moarte ce-apasa in jur.
Mormintele erau linistite si tacute.

Cand am ajuns la locul tau, adica locul trupului tau, s-a facut o liniste deplina.
A fost cutremurator de scurt.
Te-au purtat cu o masina, sus, de-asupra tuturor, au deschis o gura de mormant si te-au asezat acolo, intr-un perete curat, mare exact cat sa poti intra doar tu.
Te-au inchis bine si-au pus cu tine flori, si trandafiri rosii... multi...
Cand ultima floare si-a ascuns petalele in golul acela de groapa, ne-am luat ramas bun. Dar tu nu ai raspuns.
Mirosea a crini si primavara. Mirosea a Soare.
Cei ce te-au iubit si te iubesc, am ramas undeva jos, cu ochii atintiti spre Cer, unde tu ai plecat deja si noi asteptam sa venim.
Ce stiu ca-ti doresti, e sa ramanem asa, cu ochii in sus, privind Speranta, Credinta si Dragostea fara sfarsit, pana la urmatoarea revedere.

Ti-am imbratisat sora, Claudiu... si mi-a spus printre lacrimi ca de azi suntem surori, in numele prieteniei ce-a fost intre noi.
Stii? azi, cand tu ai plecat pentru totdeauna am intalnit o fiinta scumpa si draga... logodnica ta, si cand tu te sfarseai se nastea o prietenie ce stiu ca va ramane, in numele tau "fratello" drag.

Ai fost o speranta umblatoare toata viata, o binecuvantare pentru cei ce te-am cunoscut si inteles...
si pentru ca toate lucrurile lucreaza spre binele celor ce-L iubesc pe El...
nici moartea nu a putut sfarsi cu tine, pentru ca amintirea ta inca leaga, uneste si ridica!
Trairea ta va fii ca o piatra de aducere aminte pentru noi!

Ramas bun Claudiu!
Ne revedem cand Soarele Rasare!


Cu drag,
Ligia T.


- Am scris aceste ganduri de dragul prieteniei noastre,
dupa ce am citit cuvintele iscalite de Claudiu,
la inceputul cartii ce-o tinem in mana. -


sâmbătă, 18 februarie 2012

10 lucruri...


Zilele trecute, ma gandeam la moartea marilor muzicieni.
Cum au marcat intreg mapamondul, amintirile lor, visele lor si cuvintele lor.
Cum au circulat in cateva ore peste tot, mai mult decat au fost auzite, vazute sau citite de-a lungul intregii lor vieti.
Au fost oameni cu vise, cu dorinte si dezamagiri. Ce-i facea diferiti de noi, oamenii de rand, e ca pur si simplu, au stiut sa se faca observati si apreciati prin ceea ce stiau sa faca cel mai bine. Doar ca undeva, in tot acest proces, au pierdut controlul, si inainte sa evite tragedia, au cazut in capcana dezamagirii, si s-au pierdut de tot.
Asa s-a stins muzica lor, zambetul, cuvintele si visele...

Zilele trecute, m-am gandit la moarte fara sa pot evita sentimentul ca am pierdut ceva... undeva...
Dupa cateva incercari, mi-am amintit.
Am pierdut planurile si visele.

Azi am de gand sa le recuperez, si unele chiar sa le-mpart cu voi. :)
Asa, intiparite aici, poate nu se vor mai pierde niciodata.

Cateva lucruri ce-mi doresc sa fac inainte sa "plec":
1. Sa gasesc cartea "the Auschwitz Poems", sa o citesc.
2. Sa ajung din nou la Inchisoarea din Sighet, intr-o vizita mai linistita si lunga. ( acolo mi-am descoperit pasiunea de-a scrie versuri. )
3. Sa-mi maresc biblioteca. ( aprox. 200 de exemplare )
4. Sa termin cartea de scris.
5. Sa vizitez Israelul.
6. Sa scriu memoriile unui supravietuitor din cel de-al II-lea Razboi Mondial.
7. Sa ascult povestea unui refugiat din Holocaust.
8. Sa vad Muzeul de la Auschwitz.
9. Sa zbor cu parasuta.
10. Sa fac parte din proiectul : "12 meses 12 causas 2012 - Eres perfecto para otros !"

Va anunt cand am bifat ceva de sus :).
Pana atunci, fug sa-mplinesc celelalte dorinte si vise nescrise aici!

vineri, 17 februarie 2012

Dans veneţian în Ploaie


Linistea a fost inundatã de un ritm sistematic şi simplu.
O mascã pictatã discret de-un albastru senin şi presãratã pe-alocuri de alb şi argintiu, zâmbea din spatele unui perete de cristal.
Un foşnet ca un suspin de dor se-apropia.
Felinarul de pe strada pustie începu sã pâlpâie de câteva ori înainte sã lumineze tot ce se-aşeza în jurul lui.
Un vânt discret cutreierã strada îngustã câteva minute, apoi dispãru fãrã urmã.
Felinarul singuratic se stinse.
Când reapãru lumina, silueta unui bãiat înalt se sprijinea de peretele unei clãdiri antice.
Ceasornicul din centrul oraşului, anunţa miezul nopţii.
Atunci foşnetul se-auzi din nou.
Masca albastrã din vitrinã dispãruse.
Ritmul începu mai puternic şi mai rapid.
Luna, ca un felinar peste-un ocean de lume, se-acoperi de nori pe-alocuri.
Aerul purta miros de floare de liliac proaspãt înfloritã.
Apa ce-nconjura oraşul medieval susura mistere. Cerul încãrcat se reflecta în mare.
Dintr-o datã o linişte neaşteptatã cuprinse totul.
Atunci o rochie lungã de searã, cu crinolinã veneţianã şi culori ameţitor de elegante, urcã graţios podul San Nicolo. Tânãrul porni cu paşi mari spre locul întâlnirii.
Când mâinile s-au prins, parcã douã universuri au creat unul singur, şi în timp ce luna, exagerat de rotundã, privea spre-ndrãgostiţi, de undeva, din nori, ritmul se nãpusti peste San Nicolo şi-ntraga Veneţie, sub formã de ploaie.
El fãcu o plecãciune, ea înclinã puţin capul, şi cu mâna ei în mâna lui, pe-un ritm neauzit decât de inimile îndrãgostiţilor, începu dansul.
Un Dans veneţian în Ploaie.