sâmbătă, 22 septembrie 2012

Relatia pãrinti-adolescent

Adolescenta incepe la aproximativ 10-11 ani si se sfarseste tot aproximativ pe la 18 - 19 ani, dar se poate prelungi pana la 21 de ani, in unele cazuri.
E semn ca ceva merge rau? Nici gand.
E semn ca suntem atat de diferiti incat corpul trebuie sa se adapteze in functie de structura si organismul nostru.
Asta inseamna ca pentru unii adolescenta apare mai repede (sau mai tarziu) si pleaca mai repede (sau mai tarziu).

Nu exista o bariera de care sa ne lovim, cand pasim din copilarie in adolescenta. Nimeni nu te va avertiza "ai grija ca maine dimineata vei deveni adolescent."
Nici gand.
Este un proces treptat, de care ne vom da seama abea cand apar primele fire de par sub brat sau abea cand vom avea nevoie de sutien.

Sa stiti, dragi adolescenti, ca parintii vostri sunt cei care cel mai greu trec peste aceasta etapa.
Mama voastra va continua, poate chiar iritant uneori, sa va spuna ca trebuie sa mancati tot din farfurie, sau sa  va schimbe tinuta de zi dupa gusturile ei.
Sa nu credeti ca o face intentionat. Ea defapt vede ca voi incepeti sa cresteti necontrolat in inaltime si este poate prima care observa modificarile fizice din trupul vostru.
Daca tata se supara prea repede sau inca nu a schimbat cu o ora mai tarziu programul vostru de venit seara acasa, sa stiti ca nu este un gest intentionat. Ci pur si simplu, ii este teama de-a lasa putin din "lesa", ca nu cumva sa scapati de sub protectia lui prea repede, si sa va provoace daune ireversibile. Tatal vostru se ingrijoreaza pentru siguranta voastra.

Parintii vad modificarile ce se petrec in voi.
Cunosc adolescenti care de multe ori imi spun "mama si tata cred ca eu sunt inca tot un copil. Ma trateaza de parca as avea tot 7 ani".
Posibil. Posibil sa nu-si fi schimbat inca, in intregime, comportamentul lor fata de voi, dar ganditi-va la micile gesturi de incredere pe care vi le acorda;
 cand v-au dat acei bani pentru inghetata,
cand v-au lasat sa dormiti la prietena/prietenul cel mai bun, acasa.
Cand v-au organizat prima zi de nastere si cadoul lor nu a mai fost o masina teleghidata sau o papusa barbie.
Ei stiu ca voi cresteti.
Curand nu vor mai avea un copil, ci un adolescent in casa, cu toate lucrurile care acest lucru implica.
Ca adolescent, este greu sa calci peste orgoliu si sa deschizi acest subiect cu parintii... stiu, dar atunci cand prinzi curaj, intr-un moment de "slabiciune", vorbeste cu mama, sau cu tata... sau cu amandoi, si aminteste-le ca-i iubesti in continuare, cu o iubire de copil.

Imi amintesc, ca atunci cand aveam 6 - 7 ani, am scris prima mea scrisoare de "cerere de iertare" pentru parintii mei. (Nu-mi amintesc motivul exact.) Stiam ca i-am suparat pe amandoi, dar parca nu puteam sa le exprim regretul meu printr-un simplu "iarta-ma", si nu suportam sa-i vad tristi, mai ales cand stiam ca vina este a mea. Asa ca m-am trezit intr-o noapte, tarziu, am luat o foaie de hartie si un pix, si am inceput sa le spun de ce imi cer iertare. Am semnat cu un "va iubesc".
Dimineata, mi-am vazut parintii cu alti ochii. Erau zambitori, de parca nu s-ar fi intamplat nimic.
Mai tarziu aveam sa inteleg efectul care acele mici scrisori l-au avut asupra lor.
La varsta de 10-11 ani am renuntat la gestul acesta. Imi parea un gest prea copilaros pentru deja un (aproape) adolescent.
Primul lucru, dupa o discutie cu mama stil "parinti-adolescent", stiti ce mi-a spus?:
 "Candva scriai scrisori in care iti cereai iertare, dar astazi nu o mai faci."
Cu toate ca i-am intors spatele suparata, fiind sigura de mine ca am dreptate,  odata ce am inchis usa si am ramas singura in camera mea, am izbucnit in plans.

Parintii apreciaza gesturile noastre, oricat de copilaroase par uneori.
Adolescenta este acea perioada in care pierdem si cele mai mici detalii cu cei dragi, daca nu stim sa renuntam la "eu-l" nostru.

Dragi adolescenti, va inteleg, stiu cat este de injositor sa rada altii de noi sau pur si simplu sa ne creada incapabili. Dar va rog, nu faceti greseala de-a ascunde iubirea fata de parinti. Ei trebuie sa stie, cel putin in fiecare saptamana, ca-i iubiti.
Lasati macar un biletel, chiar daca apoi fugiti la scoala fara sa-i mai intalniti, pana seara tarziu.


2 comentarii:

Aris Soporan spunea...

relatia parinti-adolescent..nici ca era alt subiect mai bun cu care sa incep acest proiect..inca de mici avem tendinta sa facem ce vrem..indiferent ca avem 6 sau 10 ani..unii se maturizeaza mai tarziu,altii mai repede...In relatia parinte-copil intotdeauna sunt divergente,chiar daca stim ca parintii ne voir binele,noi avem ,dupa cum si tu Ligia ai spus.."eu-l "nostru care nu ne lasa "sa ne lasam" sfatuiti de parinti...In ce ma priveste pe mine..am o varsta la care practic sunt considerat de cei din jurul meu tanar(nu adolescent) in timp ce eu ma consider de multe ori copil...Eu zic ca indiferent de ce am fi-copil-adolescent-tanar-matur trebuie sa luam aminte la sfaturile parintilor,iar daca ceva nu ni se pare in regulala sfaturile lor,trebuie sa cer intelepciune de la Domnul sa procedam corec in relatia cu parintii nostrii!nicidecum sa nu dam voie "eu-lui" sa isi fac dreptate singur!

Aris spunea...

Si dupa cum zice vorba suntem precum "vremea",ne schimbam dupa "cum bate vantul" ,raman la www.soporan.com !problemele s-au remediat si sunt gata de discutii..dar vad ca nimeni nu se implica...