vineri, 5 august 2011

"Unchiule Piersic"

Azi, am gasit acest video...
Mi-am amintit de chipul mereu zambitor, al actorului roman...
acestui mare actor roman...
Florin Piersic.

Imi amintesc cum radeam cu lacrimi la filmele lui in alb-negru.
Sau cum plangeam...
asa cum am lacrimat si azi, dupa atatia ani, privind si ascultand versurile melancolice, expresate pe chipul lui, atat de tragic...
Il stiam mereu tanar, mereu pus pe glume... mereu zambind...

Tot intorcand imagini, din trecut, mi-am amintit de zilele in care cabana lui era deschisa pentru noi, copii neastamparati (cum ne spunea dansu´)...
si parca simt si acum gustul corcoduselor din curtea marelui actor roman.

Nu stiu daca iti mai amintesti, "unchiule Piersic",
de glumele pe care le spuneam, doar ca sa te suparam, cand nu vroiai (doar ca sa ne provoci la joaca) sa imparti cu noi, putinele piersici, inca necoapte din singurul pom crescut in fata casei tale.
Mai rad si azi, un ras stins...
cand imi amintesc de cainele dumitale (acela negru si mare, cu urechi ascutite, si coada pufoasa...)
Prima intalnire cu el, a fost memorabila.
Dumneata nu erai acasa, si nu stiu cum, catarata pe butucul unei banci inca neterminate, am reusit sa deschid poarta inalta, de lemn de stejar.
Bucuroasa, am lasat-o larg deschisa si am asteptat...
Acolo, in pragul curtii pe jumatate inverzita (era inceput de primavara),
ascultam doar sunetul somesului cum trecea prin munti, si pasarile din padurea apropiata... si glasul copiilor de la o cabana indepartata...

Stiam ca mama mi-a amintit sa nu deranjez un om asa important ca dumneata, si cu atat mai mult, sa nu indraznesc, daca nu esti prin preajma casei.

Acum, stateam in fata portii, deja deschise... privind corcodusul cu fructe mici si verzi inca.
Al doilea pas, facut in interiorul curtii, a rupt o creanga uscata, cu un sunet scurt.
Suficient, cat sa trezeasca pazitorul negru...(iarta-ma dar, nu-i mai stiu numele ).
L-am auzit alergand, din spatele casei.
Cand ochii nostri s-au intalnit, a scapat un latrat fioros.
Nu stiu cum, nici cand, dar am smucit poarta se stejar, inalta, si dintr-un salt, uitand definitiv de corcodus, cu respiratia taiata, eram deja in drumul neasfaltat, cu un picior intr-o balta.
Cred ca din cauza loviturii, s-a intors incuietoarea, blocand poarta.
Cainele a sarit furios, ii puteam auzi ghearele si maraitul, dar eu respiram, jumatate plouata, de norocul care mi-a zambit in acea dupa-masa de inceput de primavara, cand doar un lemn de stejar mai despartea ochii mei de ochii animalului infuriat.

Mai tarziu, ne-am imprietenit, ar de la distanta.
Si ai impartit apoi cu noi, si doua piersici, si o mana mare de corcoduse rosii.

Imi amintesc cu drag, de tine "unchiule Piersic"...
si azi, ascultandu-te vorbind despre repetabila povara, nu stiu de ce,
dar am simtit cum vocea dumnitale, se transforma in vocea parintilor ...
acei parinti care nu mai au loc de atatia copiii...

Te imbratiseaza,
o copila de´a dumnitale (de peste hotare acum)...
de pe vremea-n care imparteai o mana de corcoduse rosii, razand de neastampararea mea, in apropierea casutei din valea somesului, pe taramurile dragi ale Clujului...

"Unchiule Piersic" esti, parinte de fii!:)

Niciun comentariu: