marți, 16 noiembrie 2010

Tablou

Mi-e dor...
Nu vreau sa grabesc timpul, nici sa alerg inaintea lui..
vreau sa merg la pas cu Vesnicia...
si totusi, mi-e dor de Decembrie...de-o sarbatoare, ce-si face tot mai mult loc in mine, nu ca o traditie, ci ca o bucurie curata si sfanta.

El se re-naste in mine...
( sau eu renasc din El a 22-a oara? )...
Creste de-a lungul anului;
Uneori il las, alteori ii opresc cresterea..
si-atunci El creste inafara mea (pentru ca nu exista om sa-I opreasca Planul)
...dar eu raman in urma cu gandirea,
cu visele,
cu maturitatea...

Si-l vad in fata preotilor,
iar eu ma-ntreb ce-i poate invata un biet copil...
Pana sa-mi revin, se schimba scena,
si-L gasesc rugandu-se spre Cer...
apoi in apa, cu mana Lui in mana lui Ioan...
Apoi la nunta din Cana, cu vasele de vin din nou pline...

... Dar eu sunt inca tot la iesle...
privind mieluselul din bratele pastorului incovoiat...
in timp ce El, poarta pe brate un miel ranit,
Pastor zambitor,
sprijinindu-se pe talpile puternice,
ocrotind turma celor 99 cu Privirea.
Tresar.

Ma-ntorc din nou in urma, si-l vad in bratele ei,
Maria zambindu-i duios,
iar in fata lor cutiile de smirna si tamaie.
La orizont magii plecand...
Cand defapt, El,
tocmai isi urca pe genunchi, cel mai mic dintre copilasi, un ciufulit pistruiat cu ochii negrii, mari, ce-i urmareste fiecare clipire, fara sa stie, sfanta...

Cand il vad ridicand scaunul din atelierul tamplarului Iosif, finisat de Mana Lui... istoria ma lasa in urma,
si la orizont intalnesc un scaun sub forma de cruce...
din acelasi lemn de salcam...
dar de data aceasta Mainile Lui poarta lemnul la locul unde Vesnicia si moartea si-au dat inalnire...

Vad preotii plini de ura, cu ochii deja crucificandu-L...
Vad pistruiatul, ce odata statea pe genunchii Lui, sorbindu-i cuvintele... acum ridicand mana plina de praf spre El..
Vad vasele de lut sparte, si vinul, precum sangele,
sorbit de pamantul insetat dupa moarte...
Si-l vad pe Ioan cu ochii plini de intrebari, dar fara trup.. pe-o tava de-mparat...
Si pe Maria, cu mainile ce mai demult tineau cu drag un prunc,
dar care-acum sterg fruntea incretita...
si lacrimile izvorate din rana inimii,
cand sulita soldatului roman, strapunge trupul Fiului...

Apoi tacere.

Si vad mormantul gol, iar Pruncul, inaltat.

Din nou renasc... sau El se naste-n mine iar?
Iubesc Craciunul...
cand simt cum inca o sansa ofera Vesnicia Omenirii...
pentru schimbare...
pentru iertare...
pentru victoria in batalia firii.