sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Cu sufletul imbalsamat in versuri senine...

( Pentru Daniela Bojor )

Nu e ceva superficial ce vei citi sau vei gasi aici...
E ceea ce sufletul meu, in momente de "stresiune" :P , sau melancolie, culege...
Nu iti voi spune multe... voi lasa imaginile sa vorbeasca.

Las aici, versuri din versurile tale Dana... versuri care le inalt ca o rugaciune pentru mine ... pentru noi, si apoi pentru toti cei care vor trece pe aici si vor citi.
Am nevoie sa ma iubesti Doamne...
sa ne iubesti Shilo!
Iubeşte-mă Doamne, că inima mea…
Prea tristă şi singură creşte....

Primeşte-mă Doamne, de nu e târziu
Şi porţile milei sunt încă deschise,
Sărută-mă nu ca pe-un fiu…
Ci doar ca argat fără vise.

Renaşte-mă Doamne, din lacrima Ta
Că lacrima mea e secată…
Atinge-mi doar podul palmei cu ea…
Şi n-am să mai mor niciodată.

Şi creşte-mă Doamne, prin Fiul ce-l dai
În fiece zi să-mi fie comoară…
Să pot să mă-nalţ pe-al cerului plai
Cu inima Lui în inima-mi goală.

Iubeşte-mă Doamne, de eu nu iubesc,
Că poate…nu ştiu sau nu şti-voi vreodată…
Fii urma spre pasul pe care-l păşesc…
Şi totul, pe cari l-am dorit viaţa toată!

( Daniela Bojor )

miercuri, 27 ianuarie 2010

Când rostim doar cuvinte...


Mă numești Domn și nu Mă asculți,
Mă numești Luminã, dar nu Mă vezi,
Spui că sunt Calea, dar nu Mă urmezi,
Mă numești Viață și totuși nu Mă vrei,
Mă numești Înțelept, dar nu asculți ce-ți spun,
Mã lauzi că sunt Frumos dar nu Mă iubești,
Spui că sunt Bogat, dar nu-Mi ceri nimic,
Mă numești Etern și totuși nu Mă cauți,
Spui că sunt Blând, dar nu ai încredere în Mine
Mă numești Nobil și totuși nu-Mi slujești,
Mă numești Dumnezeu, dar nu porți frica care aduce ințelepciune...

...Dacă te condamn, să nu dai vina pe Mine!

duminică, 24 ianuarie 2010

Pentru Levy ...


Stiu ca lumea ta e plina de imagini.
Stiu ca lumea ta e conturata de zambete inocente de copii.
Si ... mai stiu ca universul tau e El.

Valoarea sufletului tau e nepronuntata in cuvinte,
asa ca nici eu nu voi putea sa o rostesc aici...
dar te rog sa stii mereu, ca pretul existentei tale e de neinlocuit.

Multumesc pentru cuvinte... rostite si nerostite...
Pentru imagini... reale sau imaginare...
pentru zambet...
pentru partasie...
si pur si simplu, pentru tine... Levy. :)

vineri, 22 ianuarie 2010

Rãscumpãratã prin iubire

Șobolanii mișunau încoace și încolo prin gunoiul din fața mea, bălăcindu-se în mormânul de carne și legume stricate. Putoarea respingătoare îmi făcea greață, dar totuși, am decis să rămân acolo în slep.
Mâna mi se afunda într-o substanță cleioasă, în timp ce șobolanii o luară la goană care încotro. Simțeam că îmi pierd cunoștința în mirosul pestilențial, dar ma agățam cu toate puterile de marginea slepului în momentul în care acesta începu să se miște.
M-am pomenit în mijlocul unei mari zbuciumate de furtună. Valuri uriașe se spărgeau în jurul meu, prinzând în valtoarea lor slepul debusolat. Am încercat să mă refugiez într-un loc mai sigur, dar nu reușeam. M-am târât cât mai departe de margini pentru a scăpa de stropii grei și reci care mă plesneau din toate părțile...
Mi-am dat drumul în jos...tremurând de frig mi-am acoperit capul.
´Ce bine ar fi să mor.Cel mai bine ar fi să mor.´

Slepul se aplecă brusc într-o parte și un capăt i rămase câteva clipe suspendat în aer, făcând ca mormanul de gunoi să alunece în apă...
Am scăpat un țipăt...eram speriată. Mi-am pierdut echilibrul și simțeam cum alunec și eu odată cu el...
Instictiv am încercat să mă agăț de tot ce îmi ieșea în cale, dar nu găseam nimic destul de stabil ca să-mi împiedice căderea. Totul se scurgea odată cu mine.
Am aterizat în apa rece ca gheața, cu gunoaie în descompunere, peste tot în jurul meu, încercând să mă acopere. M-am luptat să ajung la suprafață, iar când am reușit, în sfârșit, totul se liniștise.
Am văzut un mal și am înotat într-acolo.
Când am ajuns , abia puteam să mă târăsc afară din apă, cu atâtea kilograme de gunoi atârnând de trupul meu. Am făcut câțiva pași prin nisip și m-am prăbușit epuizată. Toată pielea îmi era acoperită de răni și buboaie dezgustătoare...
Când mi-am ridicat privirea ,L-am văzut în mijlocul unui câmp.
Spicele de grâu se unduiau în bătaia vântului. Aerul era curat și plin de miresme îmbătătoare.
´Nu ,nu Te apropia de mine...nu mai face nici un pas! Rămâi acolo unde ești !´

Dar El nu ma ascultă...Mergea înainte...
Eu mă simțeam prea slăbită ca să o iau la fugă. M-am uitat la trupul meu și carnea începea să intre în descompunere și să îmi cadă de pe oase. Iar El se apriopia tot mai mult, fără să stea pe gânduri. Era deja atât de aproape că îi puteam vedea Ochii...
´O, Dumnezeule, lasă-mă să mor !´
´NU !´
se auzi o voce blândă...
Mi-am ridicat privirea și L-am văzut stând înaintea mea. O flacără mare îi ardea în locul unde îi era inima.
´Nu, preaiubita Mea !´

Cum?
Eu?
Preaiubită?...
nu meritam...nu după cum tânjisem înainte să mă țin cu orice preț de gunoiul în care trăiam...
Flacăra începu să crească, devenind tot mai mare și mai luminoasă. Apoi lumina se aprinse și începu să se apropie de mine...
Era o făptură plină de slavă și măreție, strălucind ca soarele și împrăștiind raze aurii în toate direcțiile...
´Cine ești ?´ deși sufletul meu știa prea bine cine era...
´Yahwe. El Shaddai, Jehova-mekoddishkem.El Elyon, El Olam, Elohim...´
Numele continua să curgă precum acordurile unei muzici îngerești pătrunzându-mi în sânge, umplându-mi întreaga ființa. Tremuram din tot trupul, iar friica îmi paraliza orice mișcare.
El întinse Mâna și mă atinse, iar eu am simțit aievea cum mă cuprinde căldura Lui făcând să se topească orice urmă de teamă. Mi-am lăsat privirea în jos și am descoperit că eram curată, înveșmânta-tă în haine albe.
´Deci am murit´. ´Ca să poți trăi´.
Clipind nedumerită, mi-am ridicat din nou privirea și am văzut făptura de lumină acoperită de tot gunoiul care, până nu demult, mă acoperise pe mine...
´O, nu, Dumnezeule, îmi pare rău! Îmi pare atât de rău. Voi lua mizeria mea înapoi...voi face totul...´
Dar în momentul în care mi-am întins mâna spre EL toata murdăria se topi ți L-am văzut stând înaintea mea din nou desăvârșit.
´´ Eu sunt calea, copilul Meu! Vino dupa Mine!´´

...Așa că am pășit înainte și mi-am întins mâna spre EL... Lumina m-a învăluit... am primit o putere... și mi-a umplut ființa de iubire din El...
Atunci am înțeles...
nu pentru că meritam...sau pentru că mi-am câștigat cu ceva Salvarea...

Am fost răscumpărată prin iubire !

´Acum, așa vorbește Domnul,
care te-a creat, Iacove, și Cel care te-a întocmit, ISRAELE!
Nu te teme de nimic, căci Eu te-am răscumpărat,
te-am chemat pe nume; ești al Meu!´

-Isaia 43:1-



( din cartea ´răscumparată prin iubire´)

p.s:imagine luatã de pe facebook

Iubeşte-mã Doamne

Vreau sã împart cu voi poezia inimii mele...
Este scrisã de o prietenã dragã, Daniela.

Când sinceritatea sufletului vorbeşte... atunci nu mai este nevoie de cuvinte.
Ce-mi doresc, este sã vã fie şi vouã rugãciune ...
----------------------------------------------------------------------
Iubeşte-mă Doamne, că inima mea…
Prea tristă şi singură creşte.
Iubeşte în Tine, tot ce aş vrea…
Uraste ca-n mine din tine nu este

Primeşte-mă Doamne, de nu e târziu
Şi porţile milei sunt încă deschise,
Sărută-mă nu ca pe-un fiu…
Ci doar ca argat fără vise.

Renaşte-mă Doamne, din lacrima Ta
Că lacrima mea e secată…
Atinge-mi doar podul palmei cu ea…
Şi n-am să mai mor niciodată.
Şi creşte-mă Doamne, prin Fiul ce-l dai
În fiece zi să-mi fie comoară…
Să pot să mă-nalţ pe-al cerului plai
Cu inima Lui în inima-mi goală.

Iubeşte-mă Doamne, de eu nu iubesc,
Că poate…nu ştiu sau nu şti-voi vreodată…
Fii urma spre pasul pe care-l păşesc…
Şi totul, pe cari l-am dorit viaţa toată!


scrisa de Daniela Bojor

joi, 21 ianuarie 2010

Mesaj pentru Mireasa-Bisericã

Fugi printesa... fugi...
ascunde-te de noaptea care-ti urmareste sufletul...
indeparteaza-te de tot ce pare rau...
ascunde-te de umbrele urii,
pentru ca ele cauta sa-ti faca inima prizionera.

Fugi printesa... fugi...
dincolo de Marea Rosie, departe de Egiptul sclaviei... departe de trecut...
Alearga prin nisipul uscat al pustiei pana vei da de piatra din care tasneste izvor rece de apa curat.
Nu te lasa cucerita de Tars-ul inselator,
indreapta-ti pasii spre Ninive, prin credinta!

Fugi printesa... fugi...
de toti nebunii si nebuniile lor...
de farisei si de lingusitori...
Fugi de fii pierduti, pentru ca tu singura oricum nu vei putea sa-i reintorci,
si linistea nu o vei gasi printre roscoave si raturi de porci...

Fugi printesa... fugi...
Fugi de laudarosi, pentru ca egoismul e o cursa usoara. Cand mandria te macina in interior sa stii ca prea tarziu o poti vedea in exterior.
Alearga departe de barfitori pentru ca rana cuvintelor e mai adanca decat orice altfel de rana,
si nu poti fi sigura ca nu vei ajunge si tu victima lor, pe campul de lupta...

Fugi departe de nemultumiti, pentru ca nemultumirea nu cunoste fericirea,
iar tu fara fericire nu ai putea trai...

Fugi printesa ... fugi...
pentru ca lumea acasta nu te merita si nici tu nu o meriti pe ea,
pentru ca ai fost creata pentru o alta Lume, unde soarele nu arde si ploaia nu uda...
unde iarba creste si tu o poti asculta crescand,
unde florie infloresc cantand, si unde leul e prieten cu mielul...
unde cele mai puternice vanturi sunt adieri
si unde nu incolteste intunericul.

Fugi printesa...
ca sa-ti pastrezi hainele, mintea, inima si sufletul curate...
pentru ca Printul te-a creat curata,
si te vrea asa cand se va intoarce.
Fugi, pentru ca fuga e sanatoasa
si e semn de intelepciune cand e vorba de sfintire!
Fugi spre El...
ca sa-ti scurtezi umblarea cat mai mult,
si sa-ti fie departarea cat mai scurta...
ca sa te plimbi din nou mana in mana cu El,
pe campul inflorit de lalele albe,
pe nemarginirea albastra de Cer!

miercuri, 20 ianuarie 2010

E mânia lui Dumnezeu

Haiti,
20 ianuarie 2010 ( miercuri )
orele 06:03 (11H03 GMT)

La doar 59 de kilometri de capitalã, un cutremur de 6,1 pe scara richter a scuturat pãmântul din temelii, la 9,9 kilometrii adâncime. ( date primite de la institutul Geologic din Statele Unite).
Puerto Pricipe, sensibil în urma cutremurului urias de acum 8 zile, a simtit vibratiile celui de-al doilea cutremur urmat de o zguduire puternicã.
Nu s-au înregistrat victime noi.
însã clãdirile afectate dupã primul dezastru si rãmase totusi în picioare,
în urma cutremurului din dimineata zilei de miercuri, au fost doborâte la pãmânt.
Acest din urma cutremur a durat doar câteva secunde ( aproximativ 10 s. ), însã teama care a îmbrãtisat oamenii a fost mult mai lungã si mai mare...
Copiii alergau pe strãzile pline de praf,
bãtrânii strigau departe de ruinele vechi de 10 zile...
unii plângeau ...
altii râdeau ...
e ciudat cum teama provoacã diferite manifestãri...
într-o piatã publicã, o femeie a început sã se roage cu glas tare, la un megafon.
Pe strãzi, disperarea si teama, purta copiii si bãtrâni, alergând printre pietre, schelete arse si praf, strigând...:
" E mânia lui Dumnezeu!"
"E mânia lui Dumnezeu!"

Cutremurul din 12 ianuarie, de 7,4 pe scara richter a stins peste 200.000 de suflete...

Acesta sã fi fost pretul pentru ca oamenii sã-si dea seama cã Dumnezeu existã, si cã mânia Lui, în urma neascultãrii, are limite?
Cã El are puterea de a distruge o familie....
un oras....
o tarã...
o lume?

-----------------------------------------------------------

Nu vroiam sã scriu despre durerea haitienilor, nici despre agitatia ce la acest început de an a cuprins o lume întreagã si nebunã..
Dar, dacã tãcem noi...
vor vorbi pietrele...
si ne va zgudui pãmântul pânã ne vom trezi...
sau vom muri de tot.

p.s: imagine luata de pe www.deviantart.com

Az mi-e dor adânc de primãvarã... si de tine...

Nu ti-am mai scris de mult...
a trecut toamna... si s-a scurs si iarna încet...
simt mireasma primãverii, dar încã mai trebuie sã astept...
încã e ianuarie...

privind la razele soarelui, cum încearcã sã-si facã loc printre nori,
sau la fulgii usori...
sau la zãpezile ce se sting ...
din nou am petrecut sãrbãtori cu tine în gând...

Nu stiu unde esti,
pe unde-ti hoinãresc pasii...
dar vreau sã cred cã voi stii-ntr-o zi...

Azi, e una din acele zile, în care mi-e greu sã visez...
cred cã din cauza norilor ce-mi stau deasupra....
Azi, cuvintele se aleg greu, si majoritatea stau închise în carapacea rece...
Azi sentimentele se adunã în jurul meu, dar nu se lasã vorbite...
Azi e soarele departe...
si mi-e dor adânc de primãvarã...
si de tine...

luni, 18 ianuarie 2010

Departe de soare...

e prea frig aici,
departe de soare....
e prea nins tot gândul si sufletul meu ...
e prea înegritã privirea, de oameni
ce nu-mi înteleg zborul stingher ...

mi-e prea departe,
si steaua si luna...
si vesnicia...
cred uneori...

dar sunt depãrtãri ce pot sã duc lipsã
si-ndepãrtãri care mã dor...
-------------------------------------------

p.s: e istoria unei imagini ce-a desteptat dorul de soare...
sau pur si simplu,... dorul ...


- pentru Levy - Multumesc!

duminică, 17 ianuarie 2010

Pregãtirea iubirii


Flutură în mine iubirea pentru tine...
O iubire cu vibraţii veşnice.
O strâng în stropi de aer,
în baloane ţesute cu fericire...
Când te voi întâlni le voi apropia de inima ta şi le voi da drumul,
să zboare în jurul tau,
să-ţi vibreze iubirea mea din toate părţile...

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Iubirea Ta, Doamne... e ca o-ntoarcere Acasã!


Doamne,
de-as stii cã mâine e soare
as naste din mine sute de flori...
mi-as pune pe aripi urme de stele
si-as merge sã-ti scriu povestea în zbor.

Doamne,
de-as stii ca mâine e soare
s-ar naste un cântec despre culori
ti-as desena iubirea-ntr-o floare
si zâmbetul vesnic, multicolor.

Doamne,
de-as stii cã mâine e soare
cu brate deschise în lume-as porni,
Ti-as duce mireasma, vorbind de iertare
si despre puterea Sfinte-i Iubiri.

Doamne,
de-as stii cã mâine e soare,
sau chiar dacã razele nu-i voi simti,
mã voi bucura de orice suflare,
cum fluturii se bucurã de-o singurã zi.

------------------------------------
(multumesc petru poza ce mi-a devenit sursã de inspiratie, Levy.)


L.T.

joi, 14 ianuarie 2010

Glasul viorii

Intr-o dimineata rece de ianuarie, un batran s-a asezat la poarta garii si a inceput sa cante la vioara.
Timp de 45 de minute, cei care treceau prin fata uriasei porti, ascultau melodiile lui J.S.Bach.
Era ora de varf si mii de persoane grabite, veneau si plecau.
S-au scurs primele trei minute si un domn la observat.
A incetinit pasul, a aruncat o privire spre vioara din mainile batranului, si apoi si-a continuat drumul in aceeasi graba.
Imediat dupa aceea, violonistul a primit primul dolar, pe care o doamna mai in varsta l-a lasat sa cada in cutia verde, fara macar sa se opreasca sau sa recunoasca sunetul melodios al celebrelor compozitii.
Putin mai tarziu, un tanar asculta melancolic, rezemat de un felinar.
Tresaltat de sunetul locomotivei, a privit la ceas, si a luat-o la pas grabit, spre trenul pregatit de plecare.
Prima persoana, care s-a oprit sa asculte, fermecat de simfonia viorii, a fost un copilas de trei ani, care tras de mama lui in aglomeratia garii se pierdea prin multime, privin mereu in urma la arcusul vesel.
Apoi a trecut un alt copil.. si-un altul...
toti, fara exceptie, cuprinsi de povestea negraita a corzilor prafuite.
Dar oamenii mari nu intelegeau...
nu aveau timp...
nu ascultau...

Timp de 45 de minute batranul si vioara lui au inundat gara
plina de minti agitate,
pasi grabiti si fete obosite.

In cutia verde, vantul de ianuarie mangaia cei 32 de dolari inghetati si singuratici.
La sfarsit nu au fost nici aplauze, nici aprecieri din multime...
nimeni nu a cerut un bis.
Doar o batranica, s-a oprit, s-a aplecat privind in ochii inlacrimiati ai artistului,
si i-a spus cu o voce stinsa, ca l-a mai auzit cantand...
ca muzica lui mereu produce vibratii celeste in inima ei.
( ea a fost singura care l-a vazut cu adevarat )

Violonistul se numea Joshua Bell.
Aceasta poveste este absolut reala.
Ziarul american "The Washington Post" a filmat fiecare secunda din gara rece.
Doua zile inainte de aceste filmari, Bell umpluse vestitul teatru Boston cu spectatori doritori sa-l asculte.
- biletul cel mai ieftin: 100 $. -

A cantat cu aceasi vioara, un Stradivarius de 3,5 milioane de dolari.
Acelasi sunet a umplut si sala teatrului si gara aglomerata...
insa reactiile celor din jur au fost diferite.
Piesele scrise de Bach si interpretate de Bell, sunt considerate cele mai greu de cantat la acest instrument.
Directorul ziarului i-a adresat violonistului o singura intrebare:
"Ce a-ti simtit?"
Bell, cu ochii plini de lacrimi, fara sa poata ascunde dezamagirea, a raspuns:
" Oamenii sunt incapabili sa recunoasca frumosul, daca nu il gasesc in parametrii considerati normali,
pentru a putea aprecia cu adevarat o opera de arta."

Are dreptate Bell ....
Suntem atat de infasurati in traditii si obiceiuri,
in reguli si legi...
inchisi in normalitate atat de strans....
prea sclavi pentru frumusetea lumii create special pentru noi.
Am devenit orbi, pentru ca am privit mereu la mainile uscate si obosite,
spre picioarele murdare si hainele zdrentuite...
Ne-am obisnuit cu ridurile si ceasul legat de mana...
alergam printre ingeri si stele, fara sa-i observam, pentru ca mintea noastra se gandeste la ce vom face maine...
Nu am invatat sa traim clipa cu clipa.
Sa ascultam si apoi sa infaptuim...
Nu stim privi dincolo de forma.
Nu stim primi fara judecati,
nu stim iubi fara conditii.

Luam piatra in mana, pentru ca altii au spus ca asa trebuie, daca vrem sa fim acceptati, daca vrem sa traim cu ei..
ca ei...
Dar noi nu am inteles ca un crestin nu trebuie sa fie parte din lume...
Noi inca nu stim face diferenta intre un fariseu urat la suflet si un Zacheu dornic de ascultare.
Noi inca judecam fii rataciti si intorsi, dar nu ne vedem hoinarind printre raturi de porci pasii nostrii urat mirositori.
Ne certam cu Cerul cand tirmite adierea vantului de iarna,
dar la fel de rastiti vorbim si cand razele soarelui ne lumineaza ochii.
Condamnam talharii la crucificare, dar nu schimbam gandirea "Iuda-lista" din noi.. si ne vindem propiul suflet pentru 30 de arginti scarbosi.
Cartim pentru binecuvantarile primite in miez de pustie... dar nu ne plangem razvratirile...

Isus a fost de partea pacatosului... nu de partea pacatului.
El nu a aruncat cu pietre...
El le-a strans toate asupra Lui, sub forma de cruce...
Fiecare cartire, fiecare sarut de vanaztor, fiecare vorba rastita...
toate le-a transformat in pietre, grele si reci ...
pe care le-a urcat pe Golgota, spre orizontul unde s-a luptat viata si moartea.
S-a ridicat deasupra muntelui de pacate,
si cu prima lacrima si primul strop de sange, a spart toata impetrirea...
a ars, cu focul dragostei mistuitoare, toate legile, normele si judecatiile.

Sa ramanem deci, in iubirea Lui eliberatoare.
Sa credem, sa ridicam, sa fim de partea pacatosului, urand pacatul.
Atunci, indiferent de vom alerga prin pustiu sau vom cina la masa imparatului...
indiferent ca vom fi intr-o sala de teatru, sau in poarta ruginita a garii...
atunci vom simti vibratile celeste in fiecare acord de vioara...
vom vedea Chipul Lui in fiecare cerstor sau artist...
pentru ca toti am fost si suntem... chip dupa Chipul Lui.
Sa purtam deci simfonii de viorii si acorduri divine,
ca sa aducem in frigul de ianuarie, caldura primaverii de Sus!

Sa fim artisti... in tot ce facem, oriunde si oricand ...
artisti, de dorul Lui !

marți, 12 ianuarie 2010

Multumesc !

Am primit într-un e-mail un video,împreuna cu un mesaj.
Ligia,
Pentru început un filmulet care trebuie sã-l vezi pânã la capãt ...

asa cã, am ascultat de ceea ce-mi spunea mesajul, si am dat play...

Multumesc...
e tot ce pot sã spun acum...
cu sigurantã voi reveni pentru a scrie mai multe, dar asta dupã ce bucuria si lacrimile mã vor lãsa sã-mi aleg cuvintele.
Multumesc Emi. [ Pertea Emanuel ]

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Când inima ... vede!

Te văd în lacrima de durere ce cade din ochii mei.
Te văd în zilele mai puțin senine.
Te văd în clipele în care plâng și-n faptele ce dor.
Te văd în momentele de cumpănă și atunci când rana, deschisă, doare.
Atunci când singurătatea îmi este tovarăș de drum, te văd.
Te văd ca o umbră pe mâna mea dreaptă, ca un Pastor ce luptă pentru mielul pierdut, în mijlocul lupilor. Știu că nu voi duce lipsa de nimic.
Te vad când mă duci la ape de odihnă și îmi înviorezi sufletul, dar parcă te văd mai clar în mijlocul necazului meu atunci când faci minuni.
Te văd chiar dacă în unele clipe, Cerul îmi pare de plumb.
Te văd chiar și atunci când picioarele nu-mi pot alerga la Casa Ta.
Atunci când nu pare a exista ceva bun în tot raul, te văd în Promisiunea rostită: " Toate lucrurile lucreza spre binele celor ce-L iubesc pe DUmnezeu! " ... iar eu te vad Dumnezeule,în negrul nopții, fiindcă te iubesc!
Te văd când primec un răspuns pe care defapt nu-l doream.. sau când nu primesc deloc.
Te văd fiindcă am ales să fi DUmnezeul meu iar eu slujitorul Tău! ( și nu invers )
Te văd când neliniștea mă înconjoară, fiindcă sunt deplin încredințată că Tu îmi îndrepți pașii pe cărări drepte, din pricina Numelui Tău!
Te văd în durere, fiindcă mi-Ai arătat că ești mult mai Frumos când ma uit la Tine printre lacrimi... și-Ți pot vedea adevărata Frumusețe, mai limpede, când străbat valea umbrei mortii. ( Tu o transformi într-o vale a bucuriei )
Te văd fiindcă m-Ai învățat că Harul Tau îmi este de ajuns iar puterea Ta e desăvârșită în slăbiciunea mea!
Te văd când îmi ștergi lacrimile robiei... care dor.
Te văd, Shilo, fiindcă Tu ai răsărit în existența mea pustie!...
... fiindcă Tu faci din durerile-mi... flori!!!

Mulțumesc... eu, cea care acum vede Frumusețea TA, cu ochii inimii, Ligia!

vineri, 1 ianuarie 2010

Un gând la inceput de An...


E primul gând pe care îl scriu anul acesta...
M-am analizat și mi-am facut O listă, pentru început de an, ca să îmi observ trăirea de anul trecut...

Am regretat timpul pierdut... pe care l-aș fi putut dedica mai mult pe genunchi...
Mi-am regretat greșelile... pe care le-aș fi putut evita, dar nu am făcut-o.
Am regretat faptul că am judecat fără să cunosc îndeajuns... și chiar dacă aș fi cunoscut, judecata nu îmi aparține... totuși, am judecat.
Am regretat momentele în care am căutat orice fel de motiv pentru a mă absolvi pe mine... și a învinovații pe altul.
Am regretat timpul care nu l-am dedicat mai mult citirii... sau în care nu am scris mai mult...
Uneori, am regretat ce am scris... sau am regretat faptul că am corectat ce am scris... că nu am lăsat sinceritatea să se oglindească în cuvinte...

Regret și acum, iluziile pe care le-am acceptat în viața mea de-a lungul anului ce a trecut, și faptul că nu am avut puterea să renunț la a mai răscoli prin cenușa lor mai tarziu...
Îmi pare rau că nu am privit mai mult norii și asfinținurile de soare.. că nu m-am plimbat prin ploi și nu am stat noaptea privind stelele...

Regret visele sfârmate... visele mele, și visele altora...
Îmi pare rau pentru cei care poate au realizat că timpul în prezența mea nu le-a adus mult câștig... dar nu pot uita pe cei care mi-au bucurat sufletul cu prezența lor...
Regret pentru încrederea pe care mi-am pierdut-o... sau pentru încrederea pe care alții o au în mine, au pierdut-o...
Regret faptul că mi-am dorit mai mult, că nu m-am mulțumit cu destulul pe care îl aveam...
Îmi pare rău pentru că mai mult m-am comparat cu ceea ce pot alții mai bine să facă, decât cu ceea ce pot eu să fac... puteam, valorandu-mi darul mai mult, să clădesc mai mult și mai bine...

Regret sufletele care au rămas în urmă sub o cruce albă, și pe care nu le-am îmbrățișat când ne-am văzut ultima dată...
Regret acele prietenii care s-au destrămat și pe care, dacă mă smeream mai mult, poate le aveam și astăzi...
Regret momentele în care am vrut să renunț... în care credeam că durerea mă poate învinge...
Regret toate căderile ...

Uneori regret cuvintele de reproș la adresa celor din jur, rostite fără să înțeleg că unii oameni te iubesc, dar nu știu să arate...
Regret că am dormit prea mult...
Regret că am alergat dintr-o parte în alta, fără să mă aleg cu nimic...
Regret proiectele făcute pe care nu le-am respectat...
Regret și întrebarile pe care le-am ignorat, la care nu am căutat răspuns îndeajuns...
Regret răspunsurile amânate...
Regret lecțiile pe care le-am învățat și pe care apoi le-am uitat...
Îmi pare rău pentru darurile pe care le-am primit dar le-am înteles prea târziu...

Poate regretele mele, unele... seamănă atât de bine cu regretele tale... sau poate unii dintre voi, a-ți avut un an plin de împlinri... perfect organizat și gândit...
Eu, credeți-mă, am încercat... dar nu am prea reușit...

În acest nou an, dorința mea, este să uit toate regretele și părerile de rau... să învăt din ele dar să nu traiesc cu ele.
Așa că, în acest nou început vreau să investesc tot timpul meu cu rost...

Să stau mai mult pe genunchi, zlinic, în prezența Cerului!
Să citesc în fiecare seară... să mă hrănesc cu El și din El!
Fiecare zi, vreu să o trăiesc pentru El!
Tot ce fac, vreau să fac prin El!

Orice faptă, vreau mai întâi să o gândesc de doua ori...
Vreau să zâmbesc și celui care mă rănește.
Vreau să iubesc.. nu să judec.
Vreau să-mi recunosc mereu greșeala... și să mă sacrific pe mine pentru alții.
Vreau în fiecare zi să îmi așez trăirea în cuvinte, pe hârtie... și apoi, în fiecare sfârșit de săptămână să-mi analizez timpul, gândul, faptele și viața!
Vreau astfel, să am sfințenia mai aproape de suflet!
Vreau, ceea ce scriu, să nu mai corectez... să scriu mereu, așa încât atunci când voi reciti să mă regăsesc...
Îmi doresc, când alții vor citii ceea ce am scris, să se simta zidiți, întăriți, ridicați, încurajați... și cu o treaptă mai aproape de CER!

În noul an îmi doresc să evit iluziile... să trăiesc doar din bucăți și margini de Cer!
Voi căuta amintirile, dar nu mă voi adânci în cenușa lor...
Voi păstra câteva minute, în fiecare zi, pentru a privi norii, cerul... păsările.. florile.. fluturii... caii... oamenii...

În zilele ploiose nu voi rămâne în casă. Voi căuta prezența Dumnezeului meu, printre stropii reci.
Noaptea, voi vorbi cu El, știind că undeva, printre strălucirea stelelor, mă ascultă.. apoi, voi păstra tăcere... așteptând ca El să-mi răspundă.
Voi îndrăzni să visez... iar dacă vreodată, visul meu se va sfărma.. voi crede mai mult în Puterea Visului Lui pentru mine... încredințată ca ceea ce El îmi pregătește este cu mult mai presus decât ceea ce eu am îndrăznit să visez...

Mă voi bucura de prezența oricarei persoane în viața mea, fiindcă scopul existenței oricărui suflet este perfect.
Voi încerca, să fiu o binecuvântare, dacă doresc să fiu binecuvântată.
Voi crede tot ceea ce este curat și pur... voi iubi tot ceea ce vine de sus!
Îmi va fi îndeajuns ceea ce am... nu voi mai tânji după mai mult... dar voi tânji mereu la ceva mai mult din El!
Voi căuta performanța în mine, îmi voi pretinde zi de zi mai mult... privind la alții, voi încerca doar să mă încurajez. Nu voi mai compara ceea ce sunt cu ceea ce alții au ajuns să fie...
Într-o zi, mi se va cere socoteală în funcție de talantul ce mi-a fost încredințat, nu în funcție de talantul altora.
Voi îmbrătișa fiecare suflet pe care îl voi întâlni. Voi evita doar să salut și atât. Voi încerca să îl întreb de trăire, voi încuraja, și îmi voi lua rîmas bun, fără să uit că acea întâlnire poate fi ultima.

Mă voi smeri mai mult...
Îmi voi îmbrățișa mai mult prietenii, voi petrece mai mult timp cu ei, voi încerca să îi cunosc mai de aproape..
Le voi spune printr-un mesaj, de fiecare dată când voi avea ocazia, cât de prețioasă este prezența lor în viața mea.

Nu voi mai îndrăzni să încerc să renunț, nici să cred că durerea mă poate învinge... fiindcă Cel ce trăiește în mine, Este mai tare decât duhul acestui veac!

Îmi voi cântări cuvintele, și voi vorbi doar când gîndul meu este de încurajare.
Voi dormi mai puțin...
Voi merge nici prea repede nici prea încet... suficient ca să mă bucur de fiecare sărbătoare zilnică.
Voi respecta proiectele și îmi voi organiza viața ...
Voi căuta răspunsuri la întrebări și nu voi amâna adevarul, chiar dacă doare...
Voi încerca să folosesc învățăturile zilnice din lecțiile pe care le voi primi...
și voi prețui fiecare dar, încercând să-l înțeleg cât mai mult... pe deplin!

În Noul An, vă doresc împliniri și victorii!
Mai multe minute pe genunchi și mai puține clipe de durere...

Dar, chiar dacă vor veni furtuni, să nu uitați...
Cel ce traiește în noi, este mai tare decât duhul acestui veac!

Din El,
și Prin El,
Ligia Trîncă