luni, 1 februarie 2010

Geniul şchiop si lecţia de vioară

Pe 18 noiembrie 1995, violonistul Itzhak Perlman concerta la Lincoln Center din New York. Suferise de poliomielită în copilărie şi mergea ajutându-se de cârje.
Publicul a aşteptat cu răbdare să străbată scena pentru a ajunge la scaunul său, să se aşeze, să lase cârjele pe podea, să ia poziţia caracteristică, cu un picior în spate şi cu altul în faţă, să se aplece pentru a-şi ridica vioara şi a o fixa sub bărbie; apoi urmă semnul către dirijor care indica faptul că era pregătit să înceapă.

Era un ritual pe care admiratorii lui Perlman îl cunoşteau bine: geniul care şchiopăta nu îşi ascundea handicapul înainte ca muzica sa să inunde totul.
De data aceasta însă, lucrurile au decurs altfel.

„Pe când terminase primele acorduri,“

îşi aminteşte un critic de muzică de la Houston Chronicle,
„una dintre coardele viorii a cedat.
S-a auzit cum a pocnit în întreaga sală, ca şi cum cineva ar fi tras cu arma. Nu încăpea nici o îndoială ce însemna acel zgomot.
Oricine putea spune ce avea să urmeze.“

Era evident – trebuia să pună jos vioara, să îşi ridice cârjele, să facă eforturi pentru a se ridica în picioare, să reia drumul pentru a ieşi din scenă şi fie să facă rost de o altă vioară, fie să înlocuiască acea coardă.

Nu a procedat astfel.
A ţinut ochii închişi pentru câteva clipe şi apoi a făcut semn dirijorului că totul putea reîncepe.
Publicul era pur şi simplu cuprins de gest.

Toată lumea ştie că este imposibil să interpretezi cu doar trei coarde o bucată simfonică. Şi eu ştiu asta, şi tu, dar în acea seară Itzhak Perlman a refuzat să ştie acest lucru.
A cântat cu atâta putere, patimă şi puritate...
îl puteai vedea modulând, schimbând, recompunând acea bucată în propria minte...
la un moment dat, ai fi spus că dezacorda coardele pentru a scoate sunete pe care acestea nu le mai scoseseră vreodată.

Când a terminat de cântat, a urmat o linişte apăsătoare, după care tot publicul s-a ridicat în picioare de parcă era o singură fiinţă.


Eram toţi în picioare, urlând şi aclamând, făcând tot ce ne trecea prin minte pentru a-i arăta cât de mult apreciam tot ceea ce făcuse.

A zâmbit, şi-a şters sudoarea de pe frunte, a ridicat arcuşul făcându-ne semn să ne potolim, şi apoi a rostit, nu cu mândrie, ci cu un ton plin de respect, liniştit, aproape meditativ:
„Ştiţi, uneori devine sarcina oricărui artist să afle cât poate cânta doar cu ceea ce i-a mai rămas.“


------------------------------------------------------------

M-a cutremurat aceastã întâmplare,
gãsitã în ziarul american.

Am regãsit în ea povestea creştinului...
Avem sarcina de-a cânta...
cu ceea ce ne-a mai rãmas, ( când am pierdut sau ne-a fost luat o parte din întregul pe care-l deţineam... )
Doar aşa vom putea descoperi toatã puterea ce ne-a fost datã pentru a strãbate lumea...
Luminând şi fredonând melodia Cerului!

Unii sunt nevoiţi să o facă şchiopătând...
alţii în lipsă...
alţii cu ochii umbriţi de lacrimi...
unii singuri...
alţii cu dor...
Dar, să nu uităm...
adevărata fericire o descoperim în timp ce străbatem muntele spre culmi!
Vom înţelege în întregime totul, la sfârşitul alergării...
când mâinile nu mai trebuie obligate la ridicarea poverilor,
când picioarele nu mai trebuie să facă paşi lăsând urme de sânge, rănite...
când ochii vor vedea seninul clar şi limpede...
când nu vom mai cunoaşte nici o umbră de durere...
când ultima notă, pe ultimul arcuş, va vibra intrarea în Prezenţa Dumnezeirii...
Ferice de noi... atunci!


p.s: imagine luata de pe www.deviantart.com

2 comentarii:

Danny M spunea...

Super...nimic de zis, multumesc

Cella spunea...

mi s-a facut pielea de gaina ...