luni, 21 septembrie 2009

Ma scriu... dupa lugi zile de tacere...


Mi-ai fost atat de drag, Doamne, cand cu ochii plini de ceata, priveam spre cer... incercand sa-mi imaginez Mana Ta presarand stele spre lasarea noptii...
Mi-ai fost atat de drag, incat nu am mai avut putere nici sa-ti scriu, decat abea acum... dupa ce-au trecut zile, pentru ca frumusetea prin care ma priveai, m-a stors de orice forta...
Mi-ai fost atat de drag, Creatorule, incat nu stiam cum sa-ncep sa vorbesc cu Tine... orice cuvant mi se parea prea gol, prea fara sens... de aceea am preferat tacerea...
Mi-ai fost atat de drag, cand am simtit vantul jucandu-se in parul meu, incat am inchis ochii si pentru o clipa am stiut ca Tu esti, dansandu-mi in jur, in cercuri, Fericit ca mi-am facut timp sa ma gandesc la Tine...[ Iarta-ma ca nu te-am cautat, decat abea acum...]
Mi-ai fost atat de drag in dimineata aceea, cand izvorul fredona muzica pacii... cand acea randunica s-a aplecat, in zbor sa-si racoreasca ochii in apa grabita...
Mi-ai fost atat de drag cand ai trimis acel greier ce mi-a cantat pana am adormit... pana m-am dezlipit de grijile si gandurile ce-mi tineau departe odihna...
Mi-ai fost atat de drag, cand ai tras perdeaua noptii ca sa rasara Luna, pentru ca stiai ca razele ei imi vor alunga frica de intuneric...
Mi-ai fost drag, cand dimineata te-am surprins tragand incet, cu grija, luminatorii noptii ca sa-i faci loc soarelui pe fasia albastra de deasupra mea... toate le miscai incet, ca sa nu-mi tulbure nimic somnul si visele...
Mi-ai fost atat de drag, cand acel copil mi-a zambit... cand palma lui mica, mi-a cules lacrimile de pe obraz...
Mi-ai fost drag, cand melodia rasetelor mi-a inundat dimineata... a fost ca si un al doilea rasarit!
Mi-ai fost atat de drag, Dumnezeule, cand ratacind printre stancile pustii, mi-ai adus un stol de fluturi dansand in soarele dupa-amiezii...
Mi-ai fost drag... cand, urcand din vale, am privit in urma, si-am vazut unde am fost... si unde sunt acum...
Mi-ai fost drag pana la lacrimi, cand trupul meu ostenit , pe culmile muntelui, a-ntalnit apa racoritoare si albastra... si i-a fost saturata setea...
Mi-ai fost drag, atat de drag... cand privind intinderea brazilor verzi si izvorul serpuit printre stanci, am observat ca orizontul uneste Cerul cu Pamantul ca´ntr-o sarutare...
Doamne, mi-ai fost scump, incat inima se lupta sa-si paraseasca locul, pentru a dansa pe zidul acela, atat de aproape de Cer, in timp ce izvorul canta necunoscute simfonii... tanjea sa danseze pentru Tine... departe de ochii judecatori ai omului.
Si atunci, acolo, am ascultat glasul cugetului, mi-am scuturat hainele de frunzele uscate, culese de-a lungul urcarii mele din Vale spre Culme, mi-am descaltat trupul de pantofii incarcati de noroiul deja uscat ce-mi transforma sufletul intr-o povara, mi-am desfacut parul ca sa se simta liber... si am dansat ore ... si ore... in sir... sub pata aceea de Cer senin, pentru Tine!
Vietuitoarele apelor, mi-au fost martori... si norii de vata, si pasarile care locuiesc in inalt... razele de soare la apus... si fluturii tarzii... florile aproape adormite... si pietrele care pareau atat de vii...
Mi-ai fost atat de drag, cand Ti-am simtit sarutul, mi-ai fost atat de scump cand m-ai imbratisat...
Si mi-esti la fel de drag, si-acum... la fel ca ieri... la fel ca atunci mi-esti scump si-azi.. pana la lacrimi!
Departe de ochii judecatori ai omului, inima mea pastreaza acelasi ritm... acelasi dans... fara sa ii pese daca Cerul va fi la fel de senin maine... sau nu...
Nimic nu-mi va putea lua fericirea si sufletul din Prezenta Ta!
Din Vale spre Varf, in tot timpul urcarii abrupte, ai fost Singurul care a pasit odata cu mine... ai fost Umarul de care mana mea s-a sprijinit si Bratul care mi-a prins trupul cand pasii mi-au alunecat spre trecut...
Toate trairile si caderile.. toate ranile si victoriile... doar Ochii Tai le cunosc pe deplin... doar inima Ta le intelege sensul...

Iar daca ei, vor indrazni a-mi judeca umblarea... fara sa stie, vor judeca lucrarea Mainilor Sfinte si planul Tau... se vor surprinde luptand impotriva Cerului... si-atunci va fi tarziu pentru cereri de iertare... va curge timpul impotriva lor...

Invata-ne, Doamne, ca e mai bine sa ne judecam pe noi insine, fiecare... sa invatam din caderile altora, sa ocolim groapa din care altul tocmai se ridica... dar in loc sa trecem nepasatori, inaintand spre Culme, sa ne aplecam spre cel ranit cu mana intinsa pentru zidire... astfel, mana in mana, sa urcam spre Munte cu Tine alaturi... pentru ca lacrimile impartasite sunt mai putin dureroase, pentru ca Valea trecuta cu o inima aproape infloreste... iar fericirea traita cu cel de langa noi e mult mai lunga...mult mai senina!
Invata-ne Mantuitorule, sa impartim Cerul cu altii !

duminică, 13 septembrie 2009

Ziua Schimbarii!


M-am îndepărtat de Tine...
În drumul meu prin pustie, presăram bucăți și miez de suflet până când a mai rămas doar o coajă din el, în mâna dreaptă, iar ulciorul bucuriei zăcea în mâna stângă gol... vântul cânta în el.
Am crezut că voi găsi un loc, o oază... să mă umplii de Tine și apoi să îmi continui drumul, indiferent... până la următoarea "umplere"...
Dar nu observasem că pasul meu ...primul... înafara Prezenței Tale a fost prima piatră la zidul care, apoi, cu fiecare pas distanța, l-am construit eu singură între noi...
Au urmat zile în care mergeam paralel cu Tine... dar nu știam că Tu tot ce vrei de la mine defapt, e sa Te urmez... să mă las condusă de Tine!... să calc pe urmele Tale! Îmi întorceam din când în când privirea într-o parte și te vedeam acolo, lângă mine... vedeam umbra Ta pe mâna mea dreaptă și credeam că sunt pe Drumul Bun... dar defapt.. eram pe-un drum al meu...
Într-o zi, mi-am amintit de Tine, m-am întors să îți cer ceva... ( îmi întorceam privirea spre Tine doar cand doream să-ți cer ceva )... dar nu te-am mai gasit.. nu știam în ce moment umbra Ta s-a îndepartat de la mine... nu îmi aminteam cand a fost ultima dată când eu am tăcut și Tu să vorbești... nu-mi aminteam când am căzut ultima dată la Picioarele Tale ca să le spăl cu lacrimile mele... nu-mi aminteam când ți-am mulțumit ultima dată pentru răsărit.. sau apus...
Credeam că drumurile noastre sunt îndreptate spre același scop... aceeasi țintă... dar nu mă gândisem nici măcar o clipă că liniile paralele niciodată nu se întâlnesc.
M-am mulțumit știindu-Te aproape... nu tânjind să stau la pieptul Tău... mă întăreau umbrele minunilor din viețile altora... dar nu mă gândeam la propiile minuni de la Tine... mă bucuram împreună cu cei ce se bucurau... dar nu tânjeam să fac din bucuria mea si bucuria altora... ma mulțumeau cuvintele de laudă la adresa Ta venite din partea altor oameni... dar nu căutam să cânt chiar eu despre Tine!
Dar m-a găsit o zi, m-a găsit fără Tine... și nu știam cum să Te caut cum să-ți implor minuni sau cum să-ți cânt... și cum să știu toate acestea când mereu m-am mulțumit să fiu o umbră a celor care te cunoșteau cu adevărat?...
O zi în care păcatele m-au ajuns din urmă... m-au împresurat... și m-au pus la pământ... m-au zdrobit... m-au șters ... dar nu de tot... m-au frânt... dar nu până la ultimul suspin...
A fost o zi.. acea zi, în care am înțeles că drumul Tău este drumul meu atunci când pașii Tăi sunt calea mea...

O zi ăn care, Dumnezeule, m-ai spart ca să refaci din nou un vas de cinste pentru Slava Ta! ... să-mi dai forma dorita de Tine...să faci din ceea ce sunt, ceea ce Tu vrei sa fiu... să-mi dai forma Visului Tău!
Pustiul a cunoscut ziua renașterii mele...
Acum m întorc Acasă, pornesc cu un suflet nou de care voi avea grijă. Pornesc pe urmele Tale, cu un cântec nou din noua inimă...
Din acea zi, în care m-am întors din pustiu, caut să mă bucur cu cei din jur dar să îi fac părtași și la bucuria mea... Din acea zi caut să vorbesc despre Palmele Tale în care porți urme de stele, ce m-au ajutat să regăsesc Calea, ( bucățile și miezul de suflet lăsate în urma, au fost furate de păsări și oameni cu inima mică... de piatră ). Fără ajutorul Tau nu aș fi știut să mă întorc!
Acum sunt strâns legat de inima Ta... acum respir mult dorita libertate!

Vor trece ani, și timpul va trece și el peste mine. Voi uita multe și pe mulți, dar fiecare răsărit îmi va readuce imaginea acelei zile în care pustiul a văzut nașterea unui om nou, acolo în mijlocul universului de nisip. Mereu îmi voi aminti ceva ce nu pot uita... mereu... cu fiecare apus și fiecare răsărit...

Va fi o șoaptă a carei amintire va răsuna ca un strigăt!

Aceea zi... ziua Schimbării!

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Toamnă în "Babel"


Azi, mai mult ca niciodată, am ieşit pe străzile oraşului palid, să-mi plimb sufletul şi visele...
Azi, într-o zi oarecare pentru unii, am simţit strălucind diferit soarele... iar Cerul, privind tainic spre oameni, l-am simţit mai vecin ca niciodată...
Azi, mi-am agăţat aparatul de fotografiat, şi-am ieşit pe străzile înguste.
Am întâlnit păsări grăbite... oameni alergând... câţiva copii plângând.. şi flori uscate.
Pasul grăbit străbătea alei...
Mi-am atârnat privirea de petalele uscate ale unei flori. Părea atât de tristă floarea.
Vecin cu ea, cu spini scăldaţi în rouă, un trandafir căruia nu am reuşit să-i aflu culoarea, spunea "adio" ultimei petale cenuşii...
Ce bine se aseamănă azi lumea cu durerea florii, cu petala de trandafir uscată... cu lacrima ei.
Ce bine ne definesc clădirile şi arhitectura "modernă"...
Am ignorat lumea oferită de Dumnezeu, şi ne-am construit noi, alta, proprie, adăugând zi de zi la zidul cetăţii o piatră de lacrimi, alta de paie, o piatră de cenuşă, alta de noroi... Am sprijinit tavanul de coloane de scrum, şi am construit astfel Eternul nostru Babel!
Ocupaţi fiecare cu piatra lui, ne-am uitat limba si am ajuns să ne spunem cuvinte murdare din priviri... Ne agăţăm fiecare de visele noastre, atenţi să zdrobim aripile celui de lângă noi, dacă ar îndrăzni să zâmbească. Am făcut loc urii şi am alungat din noi iubirea...
Carnea luptă împotriva Duhului şi Duhul împotriva cărnii.
Fără să recunoaştem, am ajuns oameni căzuţi ce-şi agonisesc puterile.
Dacă visul nostru s-ar fi oprit doar la a ne construi cetatea, munca noastră de peste zi, nu ar fi fost distrusă peste noapte... însă dorinţa era dincolo de-a construi doar un oraş. Visul nostru era să zidim o Poartă care să ne apropie de Paradisul pierdut. Aceasta să coboare Cerul la Pământ şi să urce Pământul la Cer... turnurile cetăţii să străpungă norii, să murdărim astfel sfinţenia Veşniciei cu lucrările mâinilor noastre murdare, "şi să ne facem un nume."
în toată dorinţa de-a ne împlini visul, ne-am uitat limba... şi astfel tot ce noi zidim, alţii distrug şi tot ce alţii zidesc noi distrugem.
Nu mai există armonie, nici ţintă...
Cum spune Lance Lambert în una din cărţile sale : "Am apucat din haosul inform elemente brute, le-am topi amestecându-le şi le-am turna într-o formă care să îmbrace o viaţă..." dar undeva în tot acest proces, am uitat să turnăm iubire şi renunţare... am uitat să învăţăm unii de la alţii, şi împreună să ne lăsăm conduşi de Dumnezeu.
Ne-am construit standarde înalte de educaţie şi cultură, dar negăm existenţa Celui care a pus gândul în noi.
Nu vrem să recunoaştem că înainte de a începe căutarea rădăcinii existenţei noastre, un anume Creator a sădit această dorinţă arzătoare în noi.
Babelul nostru, nu are temelii tari: este zidit pe " nisipurile mişcătoare" ale geniului uman, pe resurse şi priceperi omeneşti... toate acestea trecătoare. E o lume ce se mândreşte cu oraşele ei, cu gloria , filozofia şi puterea ei... o putere de mult căzută.
Acest Babel este rezultatul "îngemânării geniului uman cu slava omenească." ( Lance Lambert ). Nu are nimic din Dumnezeu în el, nimic sfânt şi divin... nimic etern... Dar, luptăm să construim zidurile lui, şi turnuri care să străpungă Cerul.
Putem găsi în el muzică frumoasă ( dar nu spune preţul care trebuie plătit pentru astfel de lucrări artistice); putem întâlni un limbaj al sufletului ( fără a menţiona masca în spatele căruia se află o forţă nucleară de ură şi invidie ); putem admira arhitectura magnifică ( aceasta pentru a complecta arhitectura sufletului neclădită spre dobândirea fericirii, şi care lipseşte cu desăvârşire din acest loc ); ne surprinde cu literatura lui plină de realităţi chinuitoare.
Poţi găsi de asemenea, idealuri înalte şi filozofie, fineţe a minţii şi multă, multă religie... dar în toate acestea, nimic din Dumnezeu!
Astfel, această istorie, la prima vedere, triumfală, se preface cenuşă, privită din lumina veşniciei.
" Este rezultatul unei ambiţii care l-a împins pe om să se slăvească pe sine însuşi şi realizarea de sine." ( Lance Lambert )
Este totodată, dorinţa de a construi o punte peste hăul dintre om şi Cer... acel gol care dispare doar atunci când folosim, pentru a-l trece, crucea lui Isus... un pod de renunţare, din cărămizi de lacrimi şi iubire, din oţel puternic al renunţării de sine şi cu temelii neclintite pe jertfa de neînlocuit a Sângelui Divin.

Azi, în timp ce paşii îmi hoinăreau pe străzile asfaltate ale "cetăţii", s-au născut întrebări în mintea mea...:
De ce ne mulţumim cu mai puţin decat El ne-ar putea oferi? ...sau pur şi simplu, de ce am zidi o cetate cu ziduri?
De ce nu construim mai multe poduri între noi ?
De ce acceptăm să fim atât de umani, când El ne oferă din dumnezeirea Lui?...
Privind la creaţia ce poartă semnătura Creatorului, am primit rând pe rând răspunsuri, în tăcere...

Azi, soarele a strălucit diferit...
am fotografiat o lume, un Babel de nisip... şi am învăţat o nouă lecţie de viaţă.
Azi, mai mult ca niciodată Cerul l-am simţit vecin cu noi...
Azi... mi-am ridicat obiectivul, ochii şi gândul spre Dumnezeu....
Azi, am observat printre lacrimi, că e toamnă...

vineri, 11 septembrie 2009

Ce-aş fii dacă aş fi...

Jocul acesta l-am jucat cu ceva vreme în urmă, între colegii şi profesorul de istorie, când lipsea profa´de Spaniolă :P
Rezultatele sunt mai jos :)

p.s: mulţumesc Elle,
mi-am amintit de el, când bântuiam pe blogul tău ;))
şi cum ai scris tu, am luat eu leapsa.
Acum e timpul să o dau mai departe :)
Cine doreşte, poate continua acest joc.
-----------------------------------------------------------------
Ce-aş fii dacă aş fi...
* o floare:

* un anotimp:

* un instrument:


* o culoare:



* un animal:


* un obiect vestimentar:


* un oraş:

* O piesă muzicală:


* un obiect:


* o carte:


* un fel de mâncare:


* un fenomen al naturii:


* un fruct:


* o parte a corpului:


* un film:


p.s: pozele sunt luate de pe www.deviantart.com

joi, 3 septembrie 2009

Ascunsă în Tine...


Ia-mi sufletul şi atârnă-l la soare...
Agaţă-mi inima, în piept, la haina trecătorului...

împodobeşte cu un ochi al meu, bradul de Crăciun din centrul oraşului, ca să poţi veghea prin el fiecare suflet ce păşeste prin faţa lui...
iar celălalt dăruieşte-l unui orb, să-i fie ochiul meu tovarăş ochiului lui singuratic.

ELOHIM, ofer mâna mea dreaptă ca ajutor în Marea Ta Lucrare de rezidire a inimilor,
iar cu mâna ce-mi rămâne, îmbracă fiecare copil singuratic, ce pribegeşte noaptea pe străzi.

Iahve, foloseşte piciorul meu pentru a-l dărui unui tânăr care, dacă ar putea alerga pe piciorul lui şi piciorul meu, ar schimba lumea, vestindu-Te,
iar piciorul ce-mi rămâne, să alerge mereu la dreptate şi înţelepciune pentru a ajuta pe cei lipsiţi... pentru a ridica pe cei dărâmaţi.

Şhilo, doresc ca spatele meu sa fie suficient de puternic ca să poată purta poverile şi crucea altora,
iar urechile mele dăruieşte-le surdului pentru a putea asculta, poate prima dată în viaţa lui, sunetul cuvintelor Tale Veşnice!

Dumnezeule, vreau toate reuşitele mele să le transform în victoriile noastre,
să planificăm viitorul împreună...
să croiesc vise din firul speranţei primit de la Tine, sub forma Visului Tău!

Vreau, Rabi, zâmbetul meu să fie umbra zâmbetului Tău, să port Lumina Ta în ochii mei...

Aş vrea, Ava, să găseşti părti din mine în toate marginile pământului, prin toate culorile inimilor sau parfumul sufletelor...
în orice zâmbet de copil, în toate dansurile îndrăgostitilor, în toate visele oamenilor...
aş vrea să găseşti bucăti din mine, purtătoare de speranta iubirii Tale veşnice, peste tot.

Adonai, îmi doresc să te oglindeşti atât de clar în mine încât lumea, pe stradă, să mă confunde cu Tine.
Să mă construieşti apoi, fărâmă cu fărâmă din fiecare, în centrul Palmei Tale, sub privirea strălucitoare a ochilor Tăi.

Şi apoi Stăpâne...
tare îmi doresc să mă regăsesc într-o zi, întreagă, în centrul inimii Tale...
ascunsă în Tine!