sâmbătă, 26 decembrie 2009

între răsărit şi asfinţit... când naşte timpul iarna...


Cerul pare grii, deşi e senin...
... poate din cauza lipsei de lumină...
Frigul are dinţi, îi simt înfipţi în obraji...
... poate pentru că soarele azi se lasă aşteptat...
Vântul are o putere neobişnuită...
...sau poate e un dans cu frunzele...
un dans neînţeles...

Primul noroi al toamnei s-a uscat de mult...
turme de păsări se îndreaptă spre aceeaşi direcţie... pe un drum semnalizat, deşi nevăzut...
Copacii şi-au pus pălăria de fruze la picioarele pământului şi au rămas goi în bătaia vântului...
Fluturii cred că s-au ascuns undeva printre nori, pentru că le aud, din când în când, bătăile de aripi...
Mi-a spus o bătrânică, ieri, că-n decembrie vor reveni, sub formă de fulgi...

E Decembrie... de câteva zile îi tot aştept...
Florile s-au uscat de aşteptare...
putregaiul lor, lipit de talpa pantofilor, l-am adus pe pragul casei... totuşi miroase a fum ...
un fum amestecat cu frig...
Am scos ghetele din dulapul veneţian...
Am aranjat sandalele în cutia veche, de anul trecut...
Am împăturat cu grijă hainele verii şi-am pus pe pat pluoverul albastru...

Am vorbit la telefon aseară...
... aseară încă era toamnă... şi mi-au spus că se anunţă ploi... că e ceva normal la început de iarnă...
Azi, oraşul sună a stropi... şi străzile sunt pline...
... pline de picuri şi goale de oameni...
E frig, fără soare, cu păsări străine, în trecere, pe cerul nostru şi ploile parcă se strâng toate într-un singur nor... deasupra noastră...
Nu-i de ieşit afară...
... la cât suntem de fragili noi, oamenii, riscăm să ne îngheţe sufletul....

îmi caut pensula şi culorile...
... astfel de zile mă inspiră cu dorul de SOARE...
... Minutele trec...
e spre seară... cum totul a fost grii afară, întreb ceasul...
e ora cinei...
Tabloul meu e terminat...
aceeaşi coală albă, aceeaşi pensulă murdară de culori invizibile...
Totuşi îmi place tabloul meu... e cel mai bine gândit şi lucrat...
e perfect pentru că îţi permite să aplici imaginaţia la cele mai înalte nivele...
în tabloul meu, toate anotimpurile şi chipurile sunt posibile, pentru că nu are o formă sau o preferinţă anume...
îl aşez cu grijă pe perete... poate, cine ştie, într-o zi, va valora mulţi bani...
dar mi-e destul să valoreze mult...
e important ce beneficiu aduce sufletului, nu buzunarului...
Mă aşez la masa primită de la bunicul tatălui meu, de pe vremea când încă toate mobilierele se făceau de mână... de pe vremea când era mai ieftin să le fabrici tu, decât să le cumperi...
Tata spunea că bunicul evita orice cheltuială care aducea beneficiu ruşilor de atunci...
Oricum a fost o alegere înţeleaptă... masa a durat mai mult decât trei generaţii la-o´laltă...

Lângă lumânare, se odihneşte borcanul cu idei...
defapt e un borcan gol, care încă mai păstrează mirosul de caise, cândva păstrate în el...
De fiecare dată când îl deschid, mirosul mă inundă şi mă ameţesc idei...
idei despre copilărie... despre sezonul caiselor...
Ultima dată, când l-am deschis, mi-a zambit idea unui ceas din coji de nucă...
Două zile mai târziu, l-am dat cadou, unei prietene, care era în trecere ...

Nu ştiu cum sunt zilele acestea pentru alţii... dar între asfinţituri şi apusuri, când se naşte iarna, eu pictez şi construiesc idei... şi gânduri... uneori scriu versuri...
în timp ce aştept fluturii să revină la fereastra unde muşcăţile stau adormite în ghiveci...

Niciun comentariu: