sâmbătă, 12 septembrie 2009

Toamnă în "Babel"


Azi, mai mult ca niciodată, am ieşit pe străzile oraşului palid, să-mi plimb sufletul şi visele...
Azi, într-o zi oarecare pentru unii, am simţit strălucind diferit soarele... iar Cerul, privind tainic spre oameni, l-am simţit mai vecin ca niciodată...
Azi, mi-am agăţat aparatul de fotografiat, şi-am ieşit pe străzile înguste.
Am întâlnit păsări grăbite... oameni alergând... câţiva copii plângând.. şi flori uscate.
Pasul grăbit străbătea alei...
Mi-am atârnat privirea de petalele uscate ale unei flori. Părea atât de tristă floarea.
Vecin cu ea, cu spini scăldaţi în rouă, un trandafir căruia nu am reuşit să-i aflu culoarea, spunea "adio" ultimei petale cenuşii...
Ce bine se aseamănă azi lumea cu durerea florii, cu petala de trandafir uscată... cu lacrima ei.
Ce bine ne definesc clădirile şi arhitectura "modernă"...
Am ignorat lumea oferită de Dumnezeu, şi ne-am construit noi, alta, proprie, adăugând zi de zi la zidul cetăţii o piatră de lacrimi, alta de paie, o piatră de cenuşă, alta de noroi... Am sprijinit tavanul de coloane de scrum, şi am construit astfel Eternul nostru Babel!
Ocupaţi fiecare cu piatra lui, ne-am uitat limba si am ajuns să ne spunem cuvinte murdare din priviri... Ne agăţăm fiecare de visele noastre, atenţi să zdrobim aripile celui de lângă noi, dacă ar îndrăzni să zâmbească. Am făcut loc urii şi am alungat din noi iubirea...
Carnea luptă împotriva Duhului şi Duhul împotriva cărnii.
Fără să recunoaştem, am ajuns oameni căzuţi ce-şi agonisesc puterile.
Dacă visul nostru s-ar fi oprit doar la a ne construi cetatea, munca noastră de peste zi, nu ar fi fost distrusă peste noapte... însă dorinţa era dincolo de-a construi doar un oraş. Visul nostru era să zidim o Poartă care să ne apropie de Paradisul pierdut. Aceasta să coboare Cerul la Pământ şi să urce Pământul la Cer... turnurile cetăţii să străpungă norii, să murdărim astfel sfinţenia Veşniciei cu lucrările mâinilor noastre murdare, "şi să ne facem un nume."
în toată dorinţa de-a ne împlini visul, ne-am uitat limba... şi astfel tot ce noi zidim, alţii distrug şi tot ce alţii zidesc noi distrugem.
Nu mai există armonie, nici ţintă...
Cum spune Lance Lambert în una din cărţile sale : "Am apucat din haosul inform elemente brute, le-am topi amestecându-le şi le-am turna într-o formă care să îmbrace o viaţă..." dar undeva în tot acest proces, am uitat să turnăm iubire şi renunţare... am uitat să învăţăm unii de la alţii, şi împreună să ne lăsăm conduşi de Dumnezeu.
Ne-am construit standarde înalte de educaţie şi cultură, dar negăm existenţa Celui care a pus gândul în noi.
Nu vrem să recunoaştem că înainte de a începe căutarea rădăcinii existenţei noastre, un anume Creator a sădit această dorinţă arzătoare în noi.
Babelul nostru, nu are temelii tari: este zidit pe " nisipurile mişcătoare" ale geniului uman, pe resurse şi priceperi omeneşti... toate acestea trecătoare. E o lume ce se mândreşte cu oraşele ei, cu gloria , filozofia şi puterea ei... o putere de mult căzută.
Acest Babel este rezultatul "îngemânării geniului uman cu slava omenească." ( Lance Lambert ). Nu are nimic din Dumnezeu în el, nimic sfânt şi divin... nimic etern... Dar, luptăm să construim zidurile lui, şi turnuri care să străpungă Cerul.
Putem găsi în el muzică frumoasă ( dar nu spune preţul care trebuie plătit pentru astfel de lucrări artistice); putem întâlni un limbaj al sufletului ( fără a menţiona masca în spatele căruia se află o forţă nucleară de ură şi invidie ); putem admira arhitectura magnifică ( aceasta pentru a complecta arhitectura sufletului neclădită spre dobândirea fericirii, şi care lipseşte cu desăvârşire din acest loc ); ne surprinde cu literatura lui plină de realităţi chinuitoare.
Poţi găsi de asemenea, idealuri înalte şi filozofie, fineţe a minţii şi multă, multă religie... dar în toate acestea, nimic din Dumnezeu!
Astfel, această istorie, la prima vedere, triumfală, se preface cenuşă, privită din lumina veşniciei.
" Este rezultatul unei ambiţii care l-a împins pe om să se slăvească pe sine însuşi şi realizarea de sine." ( Lance Lambert )
Este totodată, dorinţa de a construi o punte peste hăul dintre om şi Cer... acel gol care dispare doar atunci când folosim, pentru a-l trece, crucea lui Isus... un pod de renunţare, din cărămizi de lacrimi şi iubire, din oţel puternic al renunţării de sine şi cu temelii neclintite pe jertfa de neînlocuit a Sângelui Divin.

Azi, în timp ce paşii îmi hoinăreau pe străzile asfaltate ale "cetăţii", s-au născut întrebări în mintea mea...:
De ce ne mulţumim cu mai puţin decat El ne-ar putea oferi? ...sau pur şi simplu, de ce am zidi o cetate cu ziduri?
De ce nu construim mai multe poduri între noi ?
De ce acceptăm să fim atât de umani, când El ne oferă din dumnezeirea Lui?...
Privind la creaţia ce poartă semnătura Creatorului, am primit rând pe rând răspunsuri, în tăcere...

Azi, soarele a strălucit diferit...
am fotografiat o lume, un Babel de nisip... şi am învăţat o nouă lecţie de viaţă.
Azi, mai mult ca niciodată Cerul l-am simţit vecin cu noi...
Azi... mi-am ridicat obiectivul, ochii şi gândul spre Dumnezeu....
Azi, am observat printre lacrimi, că e toamnă...

Un comentariu:

Anonim spunea...

Orice minut e un inceput..
viata merge inainte ,
indiferent de ce'ai facut...
Poate ai gresit ..
Poate ai mintit...
Ti'am mai spus :
...ne vedem akolo sus ..:-j ;)